vineri, 29 aprilie 2011

Ce înseamnă să dai satisfacție ?

Îndrăznesc să afirm că atunci când mi-e foame, mă doare stomacul. Cu cât amân procesul de a mânca, cu atât mă doare mai tare. Dar mă gândesc că îi dau satisfacție stomacului dacă îi ofer mâncare.

Şi la un moment dat cedez, și îi dau ceva să mănânce, pentru că mă simt bine atunci când mănânc. Iar prin această acțiune a mea, înseamnă că i-am dat satisfacție și stomacului...

Iar el, va continua să mă roadă, să mă doară și să îmi ceară mâncare..pentru că a văzut că funcționează. La un moment dat cedez. Şi uite așa i-am dat din nou satisfacție în loc să mă prefac că nu mi-e foame.

Poate dacă mă prefac că nu mi-e foame, va înceta să mă mai roadă inutil. Va face oare asta ? Va înțelege că nu vreau să-i ofer satisfacție și că mănânc pentru că mă simt mai bine ?

De ce se poartă așa cu mine ? Pentru că nu sunt destul de puternică să mă prefac că nu mi-e foame ?
Ce imbecil ești ! Urli ca un frustrat de foame, urli să mă faci pe mine să simt, în loc să apreciezi că îți dau mâncare !

Dar gata ! Mă voi preface că nu îmi este foame. Trebuie să iau atitudine.. să nu mai facă stomacul pe șmecherul cu mine. O să mă prefac eu că sunt șmecheră, chiar dacă mă doare groaznic. Şi atunci poate o să înțeleagă nemernicul ceva.

Dar vorbesc prostii, pentru că la cât sunt de amorțită, nu am puterea aia necesară să nu-i dau satisfacție. Şi chiar dacă mă străduiesc să nu mănânc..o fac la un moment dat. Şi o fac fără intenție, crezând că mă voi simți mai bine ..

Citeşte mai departe >>

Poveşti pentru copii sau scenarii de filme horror?

           Hai să recunoaştem, cele mai multe basme şi poveşti pentru copii parcă sunt desprinse din scenariile unor filme horror. Că e vorba de crime odioase sau de metode de tortură demne de Inchiziţia spaniolă, cele mai multe poveşti destinate copiilor sunt mai ceva ca seria Saw – nu e de mirare că rata violenţei juvenile e în continuă creştere! Să facem două categorii.

Poveşti româneşti. Adică Ion Creangă, Petre Ispirescu şi alţii asemenea. Nici nu ştiu cu ce să încep, îmi vin în minte atât de multe poveşti macabre, însă cea mai elocventă e probabil ”Capra cu trei iezi”, care e mai ceva ca ultimul thriller scos de Hollywood: coduri secrete (”Trei iezi, cucuieţi...”), lupul e undercover, crimă dublă, urmată de un scenariu demn de o minte bolnavă (capetele puse în geam şi pereţii mânjiţi cu sânge), tortură + crimă cu premeditare (lupul care arde în flăcări ca Anna Lesko, în timp ce capra îi spune cu un rânjet sadic: ”Las’ să te frigă...”). Mai e nevoie de vreun comentariu?
            Continuăm seria de poveşti nemuritoare cu ”Harap-Alb”. Asta e mai rezonabilă, dar până la un anumit punct. Lăsând la o parte că Spânul e în stare să bântuie visele oricărui copil, restul e cât de cât ok. Asta până ajungem la partea cu încercările lui Harap-Alb, care la un moment dat trebuie să ucidă cerbul cu pielea încrustată cu nestemate. Imaginea cu Harap-Alb aşteptând asfinţitul într-o groapă care se umple treptat cu sângele închegat al cerbului e cel puţin feerică.
Să încheiem partea asta într-o notă mai veselă. În ”Dănilă Prepeleac” avem demoni şi chiar pe Sarsailă însuşi. E drept că nu sunt atât de înfricoşători ca în orice film  cu exorcizări, însă nici nu sunt nişte personaje prea simpatice pentru un copil de câţiva ani. Oricât a încercat Creangă să dea poveştii o notă amuzantă (şi eu zic că a reuşit), realitatea e aceeaşi – tot de locuitori ai Iadului vorbim. Ah, şi mai avem un fel de sado-canibalo-masochism în ”Prâslea cel Voinic şi merele de aur”, când protagonistul hrăneşte zgripţuroaica (nu mă întrebaţi ce e exact, eu una o asociez cu imaginea unui pterodactil sau ceva de genul) cu bucăţi de carne din propria lui coapsă, pentru a o ajuta să-şi continue drumul. Nici aici nu mai comentez nimic.

Poveşti străine. Şi aici mă gândesc la Charles Perrault şi la fraţii Grimm. Dar mai întâi să începem cu “Scufiţa Roşie”, poveste folclorică greu de atribuit cuiva anume. Cum să trimiţi un copil singur prin pădure să ducă merinde bunicuţei? De ce nu te duci tu, ca adult şi părinte responsabil ce eşti? Mă rog, trecem de partea cu excursia până acolo şi ajungem la partea în care suspansul creşte exponenţial cu fiecare întrebare a Scufiţei vis-à-vis de mărimea ochilor, urechilor şi dinţilor bunicuţei. Şi după-aia aflăm că bunicuţa e de fapt lupul, care a mâncat-o pe bunicuţă şi care o mănâncă şi pe Scufiţă. Noroc că apare vânătorul care îi taie burta lupului, le scoate pe cele două victime, umple burta lupului cu pietre (el se îneacă până la urmă) şi trăiesc toţi fericiţi până la adânci bătrâneţi.
Charles Perrault, care a şi modificat versiunea originală a “Scufiţei Roşii” (adică l-a eliminat pe vânător din ecuaţie, ceea ce înseamnă că lupul e câştigător), scrie şi ”Barbă-Albastră”, care, după mine, e cea mai macabră poveste ever! Proaspetei soţii a numitului Barbă-Albastră i se interzice să intre în camera Ţ. Evident, ca în orice film de groază mai mult sau mai puţin prost, personajul face exact ce NU ar trebui să facă, adică intră în camera Ţ. Şi ce credeţi că descoperă? Că soţul ei era de fapt un criminal în serie care păstra cadavrele tuturor fostelor sale soţii atârnate de tavan, iar podeaua era plină de sânge. Genială imaginea pentru un copil!! De încheiere, “Hansel şi Gretel” a fraţilor Grimm... Copilaşii ăştia doi, conform mereu-prezentei mame vitrege, trebuie să dispară din peisaj, că la masă sunt prea multe guri. Bun, duşi în pădure, lăsaţi acolo, ei, mai isteţi, se descurcă într-un fel şi ajung la casa din turtă dulce a unei… Surpriză! Vrăjitoare care mânca copii (cacofonie, dar altă exprimare nu-mi vine la ora asta în minte), şi care îl pune pe Hansel la îngrăşat, iar pe Gretel la muncă (exploatarea minorilor pe faţă, zic!!). Şi de parcă pentru un copil n-ar fi suficientă ideea că ar putea din senin să apară din dulap o vrăjitoare care să-l mănânce dacă nu e cuminte, mai avem şi scena idilică în care Gretel reuşeşte să o închidă pe vrăjitoare în cuptorul aprins, ambii copii ascultând apoi urletele de groază ale acesteia. Foarte drăguţ!

Citeşte mai departe >>

miercuri, 27 aprilie 2011

Machiaj de seară Albastru şi Negru ( Blue and Black)

Sâmbătă am făcut un machiaj de seară în culorile albastru şi negru, dar nu pe mine ci pe Sabrina.
Mulţumim fotografului pentru fotografiile realizate:

Click pentru detalii


Citeşte mai departe >>

Machiaj Rosu şi Negru (Red and Black make-up)

Acum că am avut mai mult timp la dispoziţie, am mai realizat un machiaj de seară în culori tari precum roşu şi negru. Pozele nu sunt atât de clasice ca de obicei :D, am avut ajutor din partea iubitului meu, ca şi la look-ul anterior. Vă las cu pozele;)!

Click pentru detalii




Citeşte mai departe >>

Noile tale aripi

Păstrez lângă mine aripile celui mai frumos fluture. Este fluturele meu de când mă știu. Zboară așa frumos și așa de suav, zboară atât de calm.

Astăzi de exemplu, a venit la mine zburând plictisit. Avea aripi noi. Am fost foarte speriată când am văzut ce aripi și-a luat. Am fost atât de speriată când am văzut că aripile cu care îl așteptam eu nu îi mai plăceau..

Şi m-am uitat la aripile din mâna mea. Priveam în adânc să văd care sunt lucrurile urâte și cum le pot face mai frumoase. Priveam să văd ce le lipsesc aripilor mele .

Fluturele meu a zburat departe cu noile lui aripi, iar eu am rămas cu aripile pe care odată le prefera atât de mult. E foarte greu să îți imaginezi că fluturele tău își schimbă aripile. E inuman să vină cu aripile lui noi să ți le arate. 

Pentru el nu e inuman, zâmbește și zboară printre norii libertății cu noile lui aripi. Clipește și se bucură de tot ceea ce pot oferi niște aripi noi. Dansează în timp ce eu mângâi aripile lui vechi. Înalță zâmbete și oferă priviri tandre noilor aripi.

E inuman. Dar eu rămân cu aripile lui în brațe. Rămân cu ele și modific totul, schimb totul. Le țes cu izmă frumoasă de vară, schimb tivul făcut cu material rău într-unul cu material bun, înlocuiesc uriașul gol cu un plin mic, fac aripile să devină exact cum erau la început.

Şi stau și îmi aștept fluturele să se întoarcă din zbor. Îl las să zboare cu aripile lui cele noi, pentru că e fericit. Chiar dacă e inuman, eu îl las sa zboare fericit, și îl aștept să se întoarcă.

Îl aștept în brațele mele mărunte să-i dau aripile care i se potrivesc atât de bine. Îl aștept cu brațul plin de aripile pe care i le-am modificat. Chiar dacă îmi pare rău că nu i le-am croit mai devreme, eu îl aștept, pentru că știu că-i vor plăcea aceste aripi argintii. 

Sunt făcute special pentru fluturașul meu. Sunt argintii, așa cum îi plac lui. Exact așa cum și-a dorit el să le poarte, pe spate, și să strălucească în soare. Exact așa cum au fost la început.

Dar fluturașul meu întârzie să apară..și încep să strig !!

-          Întoarce-te fluturașule, întoarce-te să îți probezi noile aripi pe care ți le-am croit cu degetele mele. Întoarce-te să le probezi, pentru că îți vin atât de bine iar tu nu ai cum să știi dacă nu te întorci să vezi. Dacă doar auzi, nu ai de unde să știi cât de frumos sclipesc. Întoarce-te să le vezi cu ochișorii tăi micuți. Întoarce-te pentru că mă dor mâinile așteptând cu ele ridicate să apari ! Ştiu că mă auzi, poți să auzi de la distanță, am știut asta întotdeauna, și aruncă-mi pe obrajii mei roșii, semnul ăla de care am nevoie ca să mai pot rezista cu mâinile ridicate așteptându-te pe tine...

Citeşte mai departe >>

vineri, 22 aprilie 2011

Replici prost interpretate

Acum nu mai sunt sigură dacă am ales bine titlul... replici prost interpretate... Hai să zicem mai degrabă, replici interpretabile sau replici pe care, dacă le analizăm puţin mai atent, înseamnă cu totul altceva decât credem noi. În general, oamenii aud doar ce vor să audă şi înţeleg doar ce le convine şi poate că anumite sensuri şi interpretări au devenit atât de tipizate încât varianta mai apropiată de adevăr i-ar lăsa cu gura căscată. În stilul clasic sistematizat, urmează 4 replici despre care, personal, cred că sunt cel mai prost înţelese din limba română. Explicaţie suplimentară: faptul că replicile care urmează pot fi interpretate şi altfel nu înseamnă că cel care le rosteşte chiar asta vroia să spună; e fascinant, în schimb, cum au ajuns să fie golite de sens...

”Nu ştiam pe cine să sun...” / ”Simţeam nevoia să vorbesc cu cineva...” şi alte variaţii pe temă. Pe astea cred că le-am auzit cel mai des în filme, alături de deja clasica ”Let’s get out of here!”, care se aplică în absolut orice situaţie. Ei bine, să interpretăm puţin. Dacă un prieten te sună, supărat fleaşcă dintr-un oarecare motiv, şi-ţi spune că simţea nevoia să vorbească cu cineva şi nu ştia la cine să apeleze, ai tendinţa aia ca pentru o milisecundă să te simţi al nabii de bine: ”Da, are încredere în mine, are nevoie de sfatul meu, mamă cât de tare sunt!” Dar dacă replica ”Nu ştiam pe cine să sun...” s-ar traduce de fapt prin ”Am sunat şi eu la întâmplare primul număr pe care mi-au picat ochii...”, iar ”Simţeam nevoia să vorbesc cu cineva...” s-ar completa cu ”...nu contează cine, doar să mă asculte....”? Pentru că dacă chiar vroia să vorbească cu tine, ţi-ar fi zis ”Simţeam nevoia să vorbesc cu tine...”.

”Frate, v-am sunat pe toţi, niciunul nu vrea...”. Asta e legată de invitaţii şi jur că nu îşi are nicidecum locul într-o conversaţie. Acelaşi prieten care mai devreme avea nevoie să se plângă te sună acum să te invite undeva – de la o banală cafea până la nu-ştiu-ce excursie extra-mega-organizată. Eh, dacă îl refuzi şi îţi mai şi serveşte replica asta minunată, ce poţi să înţelegi? Că, într-un fel, erai ultima opţiune, nu? Adică, a mai sunat 20 de oameni înaintea ta şi dacă tot era la capitolul ’dat telefoane’, s-a gândit să te sune şi pe tine, că nu strică. Dacă accepţi invitaţia, bine, dacă nu, oricum se cam resemnase, că i-a sunat şi pe ceilalţi 20 înaintea ta care l-au refuzat.

”Fii serios...” / ”Pe bune?” şi întregul arsenal de replici al căror pur rol e să-i demonstreze interlocutorului că tu chiar îl asculţi şi să ajute la fluiditatea conversaţiei. Sau, nu? Dacă îi spui cuiva ”Fii serios...”, teoretic înseamnă că tu până acum ai crezut că glumeşte, deşi el îţi povestea cum s-a certat azi cu şeful la serviciu şi ştim cu toţii că în cazul ăsta nu prea îţi arde să faci glume. La fel e şi cu ”Pe bune?”, la care celălalt ar putea foarte bine să-ţi spună: ”Nu, mă, glumeam!! Nu mi-am pierdut azi portofelul şi nici nu l-am căutat ca nebunul’ două ore după-aia!”

”Sincer...” / ”Nu, acum serios vorbind...” / ”Lăsând gluma la o parte...” şi, la fel, variaţii pe temă. Cred că sunt cele mai caraghioase şi golite de sens replici din limba română. Oricare din ele, folosită la începutul unei fraze şi mai ales după ce tu deja trăncăni în legea ta de două minute înseamnă, practic, că până acum tot ce-ai spus a fost o maaaare vrăjeală, mai ales standardul ”Sincer...”. Ce să înţeleagă interlocutorul tău, că până acum nu prea ai fost sincer, nu? Sau, şi mai bine, că doar când foloseşti replica asta la începutul unei propoziţii eşti cu adevărat sincer, că în restul timpului minţi de îngheaţă apele.

Citeşte mai departe >>

joi, 21 aprilie 2011

LOTD: Machiaj pentru bal (prom make-up)

Astăzi  vă voi arăta pozele cu machiajul pentru concursul Mădălinei, care avea ca temă un look pentru balul de absolvire a clasei a 12-a (eu am şi uitat cum e la liceu, mai am puţin şi se duce şi masterul =)), dar în unele momente chiar îmi doresc să mă întorc în timp şi să fiu iar la liceu).
Citeste aici mai multe detalii


Citeşte mai departe >>

Copii în haine de adulţi

Mai toţi suntem copii în haine de adulţi. Să ne gândim logic, odată cu trecerea anilor se schimbă multe, însă anumite lucruri rămân mereu la fel, iar printre cele mai pregnante se află şi acele obiceiuri mai mult sau mai puţin proaste rămase de cînd erai copil. Dacă zici că nu e aşa sau nu-ţi vine niciunul în minte, am făcut eu o mini-listă, inspirându-mă în mare parte de la chestiile ’copilăreşti’ pe care eu încă le fac.

  • Ţi-e foame rău de tot, dar observi că nu mai ai pâine în casă. Ăsta e un complot al universului!! Cobori la chioşcul standard de lângă blocul tău, cumperi pâine şi pe drumul spre casă, nu te poţi abţine să nu muşti colţul. Are el ceva aparte, o fi mai crocant decât restul pâinii, cine ştie. Şi automatismul ăsta a rămas de când erai copil şi te trimitea mama la magazin înainte de masă – tu nu mai ştiai nici cum te cheamă de foame, iar ca să mai ’rezişti’ câteva minute, te amăgeai cu colţul pâinii.
  • Ieşi din casă şi te duci... unde o fi, la serviciu, la cursuri, pur şi simplu în oraş, mă rog. Pe lângă faptul că verifici clanţa uşii de la intrare de vreo două ori ca să te asiguri că uşa e cu adevărat închisă, din când în când ai tendinţa de a-ţi verifica geanta sau buzunarele ca să vezi dacă mai ai cheile, telefonul şi portofelul. Nu că ar avea alea cum să dispară din moment ce tu le-ai pus acolo când ai plecat de acasă, dar ca să fii sigur, pentru că atunci când erai copil, mama îţi dădea cheile de la casă şi îţi spunea de zece ori înainte să ieşi pe uşă să ai grijă să nu le pierzi.
  • Ieşi din casă şi te duci... unde o fi. Dar pe drum spre destinaţia ta, îţi dai seama că ai uitat ceva acasă şi e musai să te întorci. Îţi scoţi telefonul şi îţi suni colegul de apartament, partenerul de viaţa, mama, tata, sora sau pe oricine cu care locuieşti (evident, punctuleţul ăsta nu se aplică celor care locuiesc singuri) şi le zici că ai uitat acasă... să zicem... cheile. Eh, exceptând cazurile în care stai la etajul patru, deşi nu e neapărat exclus, îţi va fi lene să urci până în casă să-ţi iei cheile şi îi vei spune persoanei pe care ai sunat-o în prealabil să iasă la geam să ţi le arunce. E exact ca atunci când erai copil, numai că acum în loc să răcneşti la mama să-i ceri mingea sau păpuşa sau mai ştiu eu ce şi să iasă tot cartierul la geam din cauza vocalizelor tale de privigheCioară, acum te-ai modernizat şi dai un telefon. Ah, şi nu mai ceri vreo jucărie, ceri cheile sau nu ştiu ce acte pe care le-ai uitat.
  • Trebuie să ajungi undeva, însă eşti deja în întârziere. Şi atât de mult te-ai lălăit prin casă făcând nimic, încât cu cinci minute înainte să ieşi pe uşă, îţi dai seama că parcă ai mânca ceva. Nu mai ai timp să te opreşti pe la vreun magazin sau fast-food (că la ce cozi sunt la McDrive mai nou, numai fast-food nu mai e...), aşa că rupi un colţ de pâine, dacă mai ai timp pui şi ceva în el (salam, caşcaval, ce-o fi), dacă nu, asta e, şi o zbugheşti pe scări clefăind de zor. Când erai copil, nu te grăbeai să ajungi undeva anume, dar vroiai să ieşi afară la joacă fără să mai pierzi vremea prin casă, iar dacă asta înseamna să mănânci din mers, nicio problemă, că doar oamenii, în general, sunt multifuncţionali.


Citeşte mai departe >>

miercuri, 20 aprilie 2011

All The Fucking Same

M-am trezit exact la fel ca în fiecare dimineață. Chiar e ciudat să te trezești la fel. E ciudat pentru că se presupune că nu ar trebuii să cunoști viitorul, iar faptul că mă trezesc la fel în fiecare dimineață îmi demonstrează contrariul.

M-am trezit cu fața spre geam. Exact ca în fiecare dimineață. M-am ridicat brusc din pat, m-a luat amețeala și am căzut în genunchi, apoi m-am ridicat iar, amețită cum eram, și m-am îndreptat spre ibricul de cafea. Exact ca în fiecare dimineață.

Am luat cana plină cu cafea aburindă, am aprins calculatorul, m-am uitat la poze, am aprins o țigară și am luat o gură de cafea. Am stins țigara, am pus cana pe birou, și m-am întins în pat. M-am jucat cu șnurul telefonului și mă uitam la el de parcă ar fi urmat ca cineva să mă sune, apoi am dat cu el de pământ. Exact ca în fiecare dimineață.

M-am ridicat din pat, amețită, și m-am dus rapid în bucătărie să-mi pun un pahar de votcă. Am dat paharul repede pe gât, și am mai pus încă unul să am din ce să gust.M-am îndreptat iar spre calculator, mi-am citit horoscopul, am băut rapid paharul de votcă, mi-am adunat piesele telefonului de pe jos și m-am pus în pat. Exact ca în fiecare dimineață.

Stăteam întinsă în pat, în timp ce îmi asamblam telefonul la loc și am început iar să mă joc cu șnurul. De data asta am petrecut mult mai mult timp cu telefonul în mână așteptând să sune cineva. Mă uitam la telefon, apoi îmi aruncam ochii pe geam. Iar mă uitam la telefon, apoi aruncam un ochi către motanul meu care torcea atât de bizar și mă privea cu niște ochi plini de ură. Şi așteptam să se facă după-amiază. Chiar dacă așteptam 4 ore, așteptarea mea dura o viață.

Când puterea soarelui începea să dispară, deja știam, s-a făcut după-amiază. Şi m-am ridicat din pat, cu telefonul în mână , am căzut în genunchi pentru că nu mai vedeam în fața ochilor, m-am ridicat, și m-am îndreptat către calculator. Am deschis două ferestre goale, și mi-am aprins o țigară, până să mă decid ce dracu să caut pe net. Bineînțeles că nu mi-a venit nicio idee, așa că am intrat iar să citesc horoscopul. Mă purtam de parcă nu l-aș mai fi citit încă odată. Exact ca în fiecare după-amiază.

Am luat o înghițitură de cafea, și m-am plimbat până în bucătărie și înapoi. După 2 ture de plimbat, am avut impresia că au trecut 3 ore, dar trecuseră 30 de secunde. Așa că mi-am luat telefonul și m-am pus în pat. M-am uitat pe geam și am așteptat să se facă odată noapte. Am așteptat cu atâta entuziasm, de parcă dacă venea noaptea se întâmpla ceva. Şi după ce a trecut încă o viață de om, s-a făcut noapte. Exact ca în fiecare seară.

M-am ridicat din pat, mai încet să nu amețesc, dar degeaba. Am căzut în genunchi, m-am ridicat și mi-am continuat drumul. De data asta m-am îndreptat către baie, să îmi fac un duș, să mă pregătesc. M-am șters cu un prosop moale, albastru. Apoi m-am dat cu cremă de corp. M-am întors în dormitor și m-am îmbrăcat în pijamale. Exact ca în fiecare seară.

M-am pus în pat, cu telefonul în mână și m-am uitat lung la el, de parcă cineva și-ar fi deranjat degetele dintr-un colț de lume, să mă sune. Şi așteptam să mă sune cineva, și nu mă suna nimeni. Așteptam mult de tot, până mă lăsau puterile..și apoi, m-am trezit cu fața spre geam. Exact ca în fiecare dimineață.

Citeşte mai departe >>

marți, 19 aprilie 2011

Momente în care propriul corp te dezamăgeşte

Ştii cum e, nu prea poţi să ai încredere în nimeni 100%, nici măcar în tine însuţi, pentru că sunt momente în care ajungi să te dezamăgeşti chiar dacă iniţial ţi-ai promis altceva. Totuşi, azi nu vorbim despre încălcarea promisiunilor sau despre orice altă chestie abstractă pe care o face creierul tău; azi vorbim despre corpul tău care, în anumite momente, insistă să facă exact ce nu vrei tu. Din nou, să ne organizăm, deşi înşiruirea va fi total aleatorie.

Momentul 1. Ţi-e somn. Rău de tot. Atât de somn încât dacă ar fi fost posibil să mergi şi să dormi în acelaşi timp, ai fi campion olimpic la asta. Şi ajungi acasă, te schimbi în 2,7(3) secunde şi sari în fundul patului. Şi închizi ochii, aşteptând binecuvântarea. Şi îi deschizi înapoi. Şi repeţi operaţiunea de vreo 10 ori. Indiferent cât de leşinat eşti, creierul tău insistă să rămână treaz pentru că, probabil, mai are el ceva de arhivat din ziua respectivă sau e prea în priză, cine ştie ce te-a stresat peste zi. Eh, poţi să fugi în jurul blocului, să bei 2 litri de lapte cald, să numeri oi şi fluturi şi brontozauri, poţi să faci ce ştii, aia e o noapte ratată în mod irevocabil.

Momentul 2. Cred că sunt mult mai multe momente în care s-ar aplica ceea ce urmează, însă mie cel mai elocvent exemplu mi se pare jocul Ascunselea. Ţi-ai găsit cea mai tare ascunzătoare ever, nici Superman cu viziune în raze X nu te-ar găsi şi aştepţi momentul potrivit să ţâşneşti de acolo şi să i-o iei înainte celui care a pus ochii. Numai că respectivul a cam început să mişune pe lângă tine şi, deşi nu te vede, parcă simte că eşti acolo. Ăsta e momentul în care trebuie să taci mâlc ca să scapi de ’duşman’. Şi atunci strănuţi. Şi din cauză că noi oamenii auzim stereo, ne dăm seama de unde vine sunetul. Ăla de te căuta se întoarce spre tine, parcă i se şi conectează urechile cu ochii în mai puţin de o secundă, te vede şi adio şansa ta. Trist.

Momentul 3. Pe acelaşi sistem, vorbim de tuse. Aveam acum câţiva ani un examen de dat, iar regulile erau destul de ciudăţele şi de stricte în ceea ce priveşte ’conduita’. Ca exemplu, ni se spusese să nu intrăm în sală cu apă minerală sau cu sucuri acidulate pentru că zgomotul produs de deschiderea sticlelor respective i-ar deranja pe colegi. Mă rog, ideea e că eu eram răcită de ceva timp; cred că trecuse o săptămână şi eu eram în acelaşi stadiu. Eh, eu consider că răceala are două inconveniente care, slavă Domnului, nu prea se manifestă simultan: tuşeşti şi ţi se înfundă nasul. Amândouă sunt groaznice, nici nu ştii ce să alegi, presupunând că ai putea. Eu atunci aveam răceală cu tuse. Şi în mijlocul examenului, m-a apucat un acces de tuse serios de nu puteam să mă opresc. Ce să bei apă, ce să respiri nu ştiu cum, la toaletă n-aveam voie că era o probă de o oră şi jumătate, parcă, şi după-aia urma o pauză. Un sfert de oră a durat toată distracţia, până s-a gândit şi gâtul meu că s-a distrat destul. Iar dacă mai ţinea şi numai 5 minute, sigur învăţam să tuşesc pe silenţios.

Momentul 4. Ne întoarcem la somn. De data asta, sigur o să adormi rapid. La fel, 2,7(3) secunde să aterizezi în pijamale, încă una să aterizezi în pat, încă vreo două să-ţi aranjezi perna, te mai foieşti de câteva ori, tragi aer adânc în piept, expiri zgomotos şi închizi ochii. Doamne, ce bine e în pat!! Bine, nu că ai fi tras toată ziua la jug, dar, oricum... mai trec maxim 15 secunde şi parcă te-ai duce la baie. De ce nu te-oi fi dus tu dinainte să te bagi în pat e unul din misterele nerezolvate ale umanităţii. Şi parcă nu te-ai da jos din pat, că e cald şi bine şi doar ce ai găsit o poziţie din care nu te-ai mişca nici dacă ţi-ar pune cineva un pistol la tâmplă. Şi încerci să ignori senzaţia aia ciudată. Dar nu merge neam! După încă vreo 3 tentative de a nu băga în seama nevoia brusc acută de a merge la baie, decizi să te ridici din pat. Ajungi la baie şi... Surpriză!! Era doar o senzaţie, că de fapt, tu n-aveai nevoie, că fusesei la baie cu jumătate de oră înainte...

Momentul 5. Ăsta e printre cele mai epice. O primă întâlnire. Sau a doua, mă rog, ideea e că urmează să se finalizeze cu un sărut. Ştii tu în adâncul sufletului tău că acolo o să se ajungă. Şi nu mai poţi de nerăbdare, dar încerci să nu-ţi arăţi disperarea că deh, toţi facem pe inabordabilii din când în când. Mă rog, trec cele câteva ore alocate întâlnirii sau ce-o fi şi urmează partea distractivă. Evident, e cu închisul ochilor, cu înclinatul capetelor, de astea. Şi când mai sunt 3 centimetri până la gloria eternă, te apucă sughiţul. Dar aşa, pe bune. Pe ’colegul’ tău de sărut îl bufneşte râsul, că na!, e caraghios, să recunoaştem. Numai că ţie nu-ţi prea vine să râzi şi evident, recurgi la metode băbeşti de alungare a năpastei. Îţi ţii respiraţia până te faci mov, înghiţi în sec, te ţii de nas, stai în cap şi ce alte metode or mai fi. Nu merge niciuna şi te laşi păgubaş. Sughiţi tot restul întâlnirii şi îţi trece abia după ce intri în casă şi ajungi la tine în cameră.

Citeşte mai departe >>

luni, 18 aprilie 2011

O zi perfectă de primăvară pe pârtie

Săptămâna trecută a nins generos pe pârtiile de pe Valea Prahovei şi din Poiana Brașov. Am profitat şi am plecat duminică dimineața spre Poiană. Pe drum am aruncat o privire din mersul mașinii şi la Pârtia din Predeal care arăta perfect, cum poate nu a arătat sezonul ăsta niciodată.
Poiana arăta impecabil cuprinsă de liniste şi acoperită de zăpadă proaspătă. Telecabinele funcționau pe programul de vară deja iar pârtiile acoperite cu 1 m de zăpadă erau neatinse de ratrack, perfect pentru plăcile noastre.
Zăpada apoasa, datorită temperaturii pozitive, mi-a pus ceva probleme pe care însă după prima tură le-am rezolvat cu ajustarea legăturii din spate. Căzăturile însă erau o plăcere în zăpada extraordinar de pufoasă şi moale. Pârtiile erau aproape goale, exact cât să nu te simți pierdut pe munte.
A fost un "last ride" perfect într-o zi superbă de primăvară.


Citeşte mai departe >>

LOTD: Machiaj Neutral Look

Am revenit astăzi cu un Machiaj Neutral Look. Ştiu că am cam lipsit în ultimul timp, dar nu prea am avut timp de mai nimic în materie de make-up din cauză că timpul meu liber s-a cam limitat şi pe lângă asta mi s-a atras puţin atenţia să nu mai fac machiaje seara că am ochii cam obosiţi. Este de înţeles având în vedere faptul că stau cu ochii într-un monitor de dimineaţa până seara. În schimb, am mai postat ceva aici, dar nu despre machiaj.
Acum vă las cu pozele -  sunt făcute sâmbătă la lumină naturală (fără blitz, în sfârşit).

Click pentru mai multe detalii




Citeşte mai departe >>

Cum să-ți închei socotelile cu viața.


Am ales un ruj puternic. Un ruj de culoare roșie care să îmi scoată în evidență buzele. Apoi am ales un dermatograf negru. Să îmi facă ochii mai mari.Am optat pentru un fard maro, să îmi fac ochii să pară albaștri, chiar dacă ei sunt gri sau verzi.M-am îmbrăcat cu o rochie neagră, strâmtă pe corp și foarte foarte scurtă..

Mi-am pus cercei cu diamante roșii, sclipitoare. M-am încălțat cu pantofi roșii cu toc cui de 12 cm. Mi-am încrețit părul meu blond, și mi-am pus o fundă neagră printre bucle.M-am dat cu cel mai bun parfum pe care îl aveam prin casă. Apoi m-am dus la oglindă și m-am privit cu interes. Nu mă recunoșteam, eram foarte vulgară. 

M-am urcat în mașină și am pornit către benzinărie. Am făcut full-ul, mi-am cumpărat vreo 3 pachete de țigări și o cafea fierbinte fără zahăr.Am pornit mai departe, neștiind unde vreau să ajung, cu muzica la maxim și cu țigara aprinsă în mână.

M-am uitat la vitezometru și aveam 150 km/h . Nici nu mă interesa. Cântam odată cu muzica, fumam și mai luam câte o gură din cafeaua amară.

Era noapte și foarte întuneric. Drumurile nu erau iluminate deloc.Am avut impresia că în fața mașinii mele se află un obstacol, iar în încercarea de a-l evita, am ajuns cu mașina în afara părții carosabile. Am încercat să pornesc mașina și să plec de acolo dar nu mai vroia să pornească.

M-am dat jos din mașină, mi-am luat geanta, țigările și cafeaua și m-am dus în stradă, așteptând să vină cineva. Mi-am aprins o țigară și încă una și încă una până când am văzut niște faruri apropiindu-se. Mi-am aranjat părul, am aruncat țigara și am călcat pe ea, am aruncat și cafeaua, și am adoptat o poziție sexy.

                Era un Audi negru. Nu știu ce marcă. I-am făcut semn și a oprit lângă mine. Era un tip singur, la vreo 30 de ani, brunet, cu ochii albaștri. M-a întrebat ce s-a întâmplat și i-am zis că am avut un mic accident și dacă mă poate lua și pe mine. M-a invitat elegant în mașină și a pornit mai departe. M-a întrebat unde merg, și i-am zis să mă lase unde vrea el.

                Am mers cu mașina cam 50 de minute. Nimeni nu a scos nici un cuvânt în tot acest timp. Am ajuns pe un drum pietruit unde erau foarte multe case. Era întuneric și nu puteam să îmi dau seama unde mă aflu. Tipul a oprit mașina și a zis că am ajuns.

                Mi-a deschis ușa și m-a poftit afară. Am ieșit din mașină și l-am urmat. Am intrat într-o casă mare, unde era foarte cald și erau niște pereți foarte colorați. M-am așezat pe canapea, și tipul m-a întrebat dacă doresc ceva de băut.  Am zis că orice.

                M-a servit cu un pahar de votcă. L-am dat repede pe gât și am mai cerut încă unul. În timp ce îmi mai punea un pahar, se uita la mine cu niște ochi uimiți. Eu continuam să nu vorbesc, la fel și el.

                Am băut și al doilea pahar, și de data asta nu am mai cerut altul, mi-am pus singură altul. Tipul s-a ridicat brusc de la masă, iar eu am crezut că urmează să mă dea afară. Dar el mi-a zis de fapt, pe mine mă cheamă Chris, tu cum te numești ? Mă uitam ușurată la el, și cu o voce subțire i-am zis că mă numesc Natasha. 

-          Natasha, zise el, nu vrei să ascultăm puțină muzică?
-          Ba da.
-          Ce muzică ți-ar plăcea ?
-          Orice, nu-mi pasă.

A început să se audă pe fundal un sunet. Nu puteam să-mi dau seama ce muzică era aia, căci terminasem deja și al 4-lea pahar de votcă.

S-a apropiat de mine, mi-a întins o mână și m-a întrebat dacă vreau să dansez. Eu m-am ridicat resemnată, fără să răspund la întrebare și am început să mă învârt împreună cu el fără să-mi dau seama dacă urmez ritmul muzicii.

M-a luat în brațe și mi-a șoptit la ureche :
-          Trebuie să dormi, vorbim de dimineață.

Şi m-a dus într-un dormitor cu pereții galbeni, m-a așezat în pat și m-a învelit cu o pătură.
Am stat întinsă acolo, și am așteptat, am tot așteptat. Am crezut că au trecut 6 ore, dar trecuseră doar 6 minute. M-am ridicat amețită și m-am dus în living. Chris nu era acolo, dar cheile de la mașină erau pe masă. I-am luat cheile și geanta mea de pe canapea, și am ieșit brusc pe ușă.

Din fericire, am văzut mașina parcată exact cum ieșeai din curte și am sperat că am cheile potrivite. Am deschis-o, m-am suit la volan, am pornit mașina și am plecat de acolo. Mergeam cu viteză pe un drum pietruit cu multe intersecții și nu știam încotro să mă îndrept. Dar am făcut stânga, dreapta, iar stânga iar dreapta până am ajuns pe un drum asfaltat.

Am început să conduc mai încet, să nu pățească și mașina asta ce a pățit mașina mea. Am dat drumul la muzică, și nici de data asta nu puteam să îmi dau seama ce sunete sunt alea. Dar eu continuam să conduc.

Aveam nevoie de o țigară, așa că mi-am scos pachetul din geantă, am răsturnat-o pe toată pe scaunul din dreapta să găsesc și bricheta, și în sfârșit, puteam să fumez. Trăgeam din țigara aia de parcă ar fi fost ultima dată când fumez.

Am ajuns la o benzinărie, și mă bătea gândul să opresc, dar am preferat să merg mai departe. Eram atât de amețită, încât am simțit nevoia să trag pe dreapta să iau puțin aer.

Am oprit motorul și am deschis toate geamurile, apoi am auzit o voce din spatele meu :
-          Te duc undeva ?

M-am întors speriată să văd ce se întâmplă. Pe bancheta din spate, stătea relaxat Chris. Zâmbea și se uita la mine. Mi-a zis că știa că asta urmează să fac. Mă simțeam atât de jenată și i-am zis să mă ducă acasă.

Chris s-a suit în locul meu la volan, eu m-am așezat pe scaunul din dreapta și am pornit mai departe. Nu știam unde sunt și uitasem complet unde locuiesc.  Dar el conducea foarte sigur pe el, și lăsa impresia că mă cunoaște de o viață.

Iar am avut un drum de 50 de minute până ce mașina s-a oprit. M-am dat jos și l-am urmat pe Chris. De data aceasta, am ajuns într-un parc. Mă simțeam atât de liberă și aveam atât de multă încredere în mine.

Chris a început să vorbească.
-          Ai ajuns acasă. Te-am adus în siguranță, de aici înainte te descurci.
-          Îți mulțumesc Chris, dar nu pare a fi o casă aici.
-          Nu. Pare a fi un loc de unde ai putea avea mai mulți clienți. Un loc pe care îl cunosc foarte bine și știu că oamenii plătesc pentru calitate, iar tu pari a fi de calitate.
-          Dar eu nu sunt o... prostituată, am mormăit eu.
-          Așa spuneți toate, dar nu-i nimic. Rămâi cu bine, Natasha.

M-am așezat în iarbă și mă uitam la Chris cum se îndepărtează de mine din ce în ce mai mult. Mă gândeam cine este, de unde a apărut, cine sunt eu, unde stau și cum am ajuns în situația asta.

Mi-am scos din geantă telefonul și țigările. În timp ce mi-am aprins o țigară, căutam un număr de telefon care să mă poată salva, să-mi spună cine sunt și să mă ducă la mine acasă. Dar nu aveam nici un număr în telefon, nu aveam nici un apel format și nici o urmă de mesaj. Am intrat în panică și nu mai înțelegeam nimic.

Am auzit voci în spatele meu și m-am întors să văd ce se întâmplă. Erau doi bărbați, care păreau că mă privesc de ceva vreme. M-am concentrat cât am putut de tare să pot auzi ce vorbesc și nu auzeam decât ceva de bani.

Am început să cochetez cu gândul ce mi l-a spus Chris. Am zis că de ce să nu fac și eu un ban grămadă, dacă tot nu mai știu nimic. Așa că m-am ridicat de jos și m-am dus spre ei. 

-          Bună, numele meu este Natasha și pot să vă ofer orice fel de servicii în schimbul unor sume de bani.
-          Şi cât costă, măi Natasha, un serviciu oferit de tine ?
-          Facem sex odată, pentru suma de 100 de lei.
-          Păi, de ce să mai pierdem timpul, hai să mergem aici, după tufișul ăsta.
-          Mai întâi îmi plătești și apoi mergem.

Tipul mi-a dat în mână 150 de lei, deși îi cerusem doar 100, și m-a tras de braț. M-a împins până am ajuns în niște tufișuri, mi-a ridicat rochia, și m-a penetrat. Nu știu cât a durat totul, dar a fost puțin, oricum. Ne-am întors împreună către tipul celălalt, care la rândul lui mi-a înmânat 150 de lei, și m-a dus și el în același loc, procedând la fel.

După ce a terminat cu mine, mi-a zis că am făcut o treabă minunată, și a plecat de lângă mine, lăsându-mă singură, în timp ce se încheia la pantaloni.

Am rămas uimită de ce am putut să fac, dar mă simțeam bine că am bani și că pot să îmi cumpăr ceva cu ei. Credeam că voi deveni bogată, că nu va fi nevoie să practic sex pentru bani foarte mult timp.

Dar în timp ce stăteam întinsă în tufișuri, s-a apropiat de mine un alt bărbat, un bărbat care mi-a pus mâna pe gură și mi-a zis să nu țip, și să nu mă zbat. A început să mă bată, și să mă tragă de păr, apoi m-a violat și mi-a luat banii.

                        De dimineață, un polițist aflat la fața locului a explicat despre ce e vorba.
În jurul orei 03:00 am primit un telefon că în parcul “T” se află un cadavru. Am sosit la fața locului în 10 minute.
Un medic legist a constatat decesul.
După câteva cercetări, ne-am dat seama că fata a fost mai întâi violată și apoi ucisă. Era fiica unor oameni de afaceri foarte cunoscuți, și din câte am înțeles de la prietenii ei, avea probleme cu drogurile de 1 lună de zile.
Consuma substanțe etnobotanice zilnic.
Părinții ei sunt plecați din țară și nu am putut să dăm de ei momentan.


Citeşte mai departe >>

sâmbătă, 16 aprilie 2011

Frustrările unui om nebun

   Am un prieten care îmi spune constant că sunt nebună. Primele câteva dăţi l-am contrazis. După-aia m-am obişnuit să zâmbesc şi să zic ”Da!”. Îmi place să cred că nu vorbeşte serios, dar nici nu-mi bat capul să-l întreb dacă e aşa sau nu. Oricum, nu despre asta e vorba. E vorba despre micile frustrări pe care le are fiecare din noi, ceea ce ne face pe toţi mai mult sau mai puţin nebuni. Sau, ca să mă exprim mai dulce, unici. Dar să detaliem. Ce poate fi frustrant?
Scenariul 1. Ieşi cu prietenii undeva – în oraş, la un grătar, la o petrecere, oriunde. La un moment dat, decizi să te retragi în glorie înaintea lor. Eh, chiar dacă ei mai rămân fie şi numai un sfert de oră, întotdeauna se întâmplă ceva interesant în acel sfert de oră pe care tu, inevitabil, îl ratezi. Că e o fază amuzantă, o întâmplare haioasă, o perlă scoasă de vreunul din ei, toţi vor glumi a doua zi pe tema asta iar tu nu vei înţelege absolut nimic. Şi te întrebi de ce n-ai mai rămas şi tu şi te hotărăşti ca data viitoare să pleci ultimul, ca să te asiguri că eşti în toiul evenimentelor. Evident, când faci asta, nu se întâmplă nimic interesant. Frustrant.
Scenariul 2. Tu şi X aţi păţit o chestie funny. X decide să le povestească şi celorlalţi ce s-a întâmplat, numai că, om fiind, poate nu-şi aminteşte faza exact sau modifică fără să vrea anumite detalii care oricum sunt minore sau insignifiante. Tu, ca un veritabil fixist ce eşti, nu te poţi abţine să nu intervii ca să inserezi varianta reală. Parcă te zgârie pe creier că ştii că, de fapt, nu era ora 6 seara când s-a întâmplat, era 6 jumate şi eraţi la Carrefour, nu la Real. Şi te enervează că vrei tu neapărat să respecţi ’adevărul istoric’, chiar dacă ştii că întrerupându-l pe cel care povesteşte, strici tot farmecul poveştii. Mai frustrant.
Scenariul 3. O mână de oameni, toţi nebuni, toţi cu ideile lor. Numai că întotdeauna unul din ei va fi Capul Răutăţilor. ”Hai să mergem în barul Ţ!”. ”Foarte tare, hai!”. Şi abia aştepţi, că e unul din barurile care îţi place şi n-aţi mai fost acolo de un secol şi nu mai poţi de nerăbdare. Dar cu un sfert de oră înainte să plecaţi, vine Capul Răutăţilor şi zice: ”Haideţi mai degrabă în barul Y, am auzit eu că e super tare!”. Şi are o putere de convingere atât de mare încât toţi se sucesc după el, şi tu, implicit, că deh, doar aţi ieşit cu toţii. Şi ajungeţi în barul Y, nu-ţi place de nicio culoare şi blestemi toată seara, suspinând cu jale după barul Ţ, unde aveau limonadă colorată cu umbreluţă în pahar. Şi mai frustrant.
Scenariul 4. Tu eşti Capul Răutăţilor. Şi ieşiţi sâmbătă seara în oraş. Şi toţi vor la bowling. Foarte drăguţ. Parcă ai vrea şi tu, dar parcă ai merge la patinoar, că tot e decembrie şi e destul de frig şi parcă îţi arde de nişte căzături pe gheaţă. Fiind Capul Răutăţilor, îi convingi pe toţi să mergeţi la patinoar. Cât extaz! Ajungi acolo şi nu trece niciun sfert de oră şi cazi şi îţi rupi mâna. Ambulanţă, spital, operaţie, de astea. Mai bine te duceai la bowling. Cel mai frustrant.(Sabrina, asta e pentru tine! :P)

Citeşte mai departe >>

N-ai fost destul de isteț să te prinzi

Ştii când ți-am zis atunci că mă doare capul ? Eu făceam de fapt pe victima. Dar n-ai fost destul de isteț să te prinzi.

Mai știi când ți-am zis că îmi este atât de foame ? Mie nu îmi era foame, era doar un pretext să ies în oraș și să comand o salată și să fac mofturi că nu pot să mănânc. Dar n-ai fost destul de isteț să te prinzi.

Îți amintești când ți-am zis că mă bucur atât de tare că mi-ai luat și mie o înghețată ? Eu nu m-am bucurat, că mie nu-mi place înghețata și am aruncat-o în primul coș de gunoi. Dar n-ai fost destul de isteț să te prinzi.

Mai ții minte când am spus că n-am ieșit afară din casă de 4 zile ? Te-am mințit, așa fără nici un motiv. Dar n-ai fost destul de isteț să te prinzi.

Îți mai aduci aminte când am zis că am primit cel mai frumos cadou din lume de la tine ? Te-am mințit, primisem altul mai frumos. Dar n-ai fost destul de isteț să te prinzi.

Ştii când am început să plâng că mi-am rupt o unghie ? Nu-mi păsa de unghie, niciodată nu mi-a păsat. Dar n-ai fost destul de isteț să te prinzi.

Mai știi când ți-am zis că sunt fițoasă ? Nu sunt fițoasă. Dar n-ai fost destul de isteț să te prinzi.

Îți aduci aminte când am mâncat ciorba aia care mi-ai gătit-o tu și ti-am zis că e mortală? Era oribilă. Dar n-ai fost destul de isteț să te prinzi.

Îți amintești când am spus că vreau și eu niște bomboane ? HA ! Te-am mințit, mie nu-mi plac bomboanele. Dar n-ai fost destul de isteț să te prinzi.

Citeşte mai departe >>

vineri, 15 aprilie 2011

Cum treci peste o despărțire

După ce am citit 459596 de articole care îți spun cum treci peste o despărțire, și credeți-mă pe cuvânt că am făcut asta în ultimele 4 zile, după ce am văzut cum persoane care au avut o relație de 2 săptămâni au dat sfaturi despre cum poți trece peste o despărțire sau persoane care n-au trecut în viața lor prin așa ceva, m-am enervat tare.

Şi dacă tot dați search pe google să aflați ce înseamnă să treci printr-o despărțire, și dacă voi, cei cu relații de 2 săptămâni dați sfaturi despre ce e aia despărțirea și cum poți să treci peste, o să vă spun eu acum, adevărul.

Există niște etape ale unei despărțiri, așa că le voi prezenta pe rând.

Etapa numărul 1 a despărțirii – Perioada de șoc

Asta se întâmplă în secunda în care afli că persoana lângă care ai trăit 100 de ani nu te mai iubește și îți dă papucii. Intri într-un șoc instant și nu-ți dai seama ce te-a lovit. Şi ți se face rău și începi să plângi ca fraierul, că așa ceva nu e posibil. Păi cum să treci peste asta ? Chiar crede cineva, sau mai bine zis, este cineva atât de naiv încât să te învețe să îți spui în mintea ta în momentele  alea “O să fie mult mai bun viitorul iubit” ?

Nu, nu fiți naivi, doare și doare al dracului de tare și îți este cel mai rău din lume și nu te gândești decât că el e iubitul tău de-o viață. Te doare în pix de altceva.

Etapa numărul 2 a despărțirii – Perioada de negare

Asta e a doua zi după ce te-ai despărțit de iubitul tău, sau mai bine zis după ce ți s-au dat papucii. Căci dacă tu ești cel ce ia decizia că trebuie să te desparți de cineva nu ai nevoie să citești articolul ăsta, căci nu suferi.

În ziua asta, când te trezești, iei telefonul în mână și îți suni iubitul. Şi vrei să crezi că nu e adevărat ce s-a întâmplat cu o zi în urmă. Așa ai tu impresia, că nu te-ai despărțit de nimeni. Dar el îți spune cu nonșalanță și cu o ușurință în voce de n-ai văzut în viața ta, că da, e adevărat și că nu îi e deloc dor de tine și că e foarte sigur de decizia luată.

În ziua asta nu poți să pui nimic în gură căci îți vine să vomiți. Plângi și te dai cu capul de pereți și plângi și iar plângi. Şi nu îți vine să crezi că ți s-a întâmplat ție, nu îți vine să crezi că persoana cu care mâncai din aceeași farfurie nu vrea să mai audă de tine DELOC. 

Dar se face seară, te pui în pat și plângi până pe la 4 dimineața, adormi și te trezești la 6 dimineața.

Etapa numărul 3 a despărțirii – Perioada în care viața ta nu mai are sens

Pentru această zi, păstrăm elementele etapei de mai sus ale despărțirii, adică alea în care plângi și te dai cu capul de pereți și nu mănânci. Nu mănânci că nu poți, nu că nu vrei.

E ziua în care vrei să te arunci de la balcon, în care dacă el nu îți răspunde la telefon crezi că s-a dus cu alta și încep să se contureze în mintea ta niște imagini foarte dureroase.

Crezi că s-a despărțit de tine pentru alta. Doamne Dumnezeule, ce oribil te simți. Ţi se sfâșie inima și urli de durere. Este inexplicabil în cuvinte. Nu există o durere mai mare. Şi culmea e că nu-ți dai seama ce dracu' te doare. 

Ești leșinată deja, că n-ai mâncat și n-ai dormit de 3 zile, și te gândești cum să scapi de durere. Dar fiindcă încerci orice, simți că vrei să mori. Vrei să mori pentru că orice încerci nu îți taie durerea aia oribilă.

Şi chiar dacă ești sfâșiat de durere și simți cum ți se scurge viața printre degete, te agăți de o speranță și mergi mai departe în ideea că mâine vei găsi o soluție.

Nici în seara asta nu dormi, stai liniștit.

Etapa numărul 4 a despărțirii – Perioada în care conștientizezi ce se întâmplă.

Dar stai un pic, că nu te trezești după alea două ore de somn și conștientizezi așa deodată că ai trecut peste despărțire.

Nu  nu, mai urmează câteva ore de coșmar. Iar încerci din toate puterile tale să faci ceva, încerci să te convingi și pe tine și pe el că vă iubiți. Crezi cu îndârjire că o să meargă, crezi că nu trebuie să vă despărțiți.

Mda, e cea mai nasoală zi, pentru că acum nu mai ai nimic de care să te agăți. Nu mai ai nici speranță și nu mai ai nici pe nimeni alături. Şi acum îți fuge pământul de sub picioare, nu mai ai aer și nu mai vezi nimic în fața ochilor. Nu te mai interesează de nimeni și de nimic.

Şi urli din toți plămânii până nu mai ai vlagă. Şi după o zi oribilă, în care oricum nu te-ai mișcat, simți că îți aruncă cineva cu o piatră în cap și îți spune: “Hei !! Trezește-te la viață”. 

Şi deschizi ochii și ești un alt om. Te gândești la tine, te gândești ce rău îți este și știi clar că nu se mai poate. Acum este momentul în care conștientizezi.

Prin conștientizare reușești să mergi mai departe. Prin conștientizare înveți să te prețuiești pe tine.
Te gândești că poate e o decizie bună sau poate e una rea. Dar este o decizie luată și nu poți schimba nimic. De aici încolo, treaba ta e terminată.


Tu nu mai ai nimic de făcut. Nu trebuie decât să lași timpul să treacă. Să nu cumva să te agăți de o speranță !! Că nu funcționează.

Pornește doar de la ideea că poate peste o lună sau două, lui îi va fi dor de tine și ție nu. Sau poate peste o lună sau două, ție îți va fi dor din nou de el, și lui nu. Sau poate vă va fi dor amândurora peste 3 luni.

Sau poate o să mergeți mai departe pe drumuri diferite peste 3 luni.

Nu fi sigură că te vei împăca cu el, căci nu poți trece mai departe. Clachezi.

Nu rămâne înfundată pe o idee căci timpul îți va da cele mai bune idei și cele mai bune răspunsuri.

Sfatul meu este să nu spui în aceste 4 zile nimic prietenilor. Dacă le spui, vor încerca să te calmeze. Ei sunt subiectivi, pentru că te iubesc, și vor plânge odată cu tine, lucru ce te va demoraliza și mai tare.

Asta nu este numai povestea mea, este și povestea mai multor prietene, pe care acum o înțeleg mai bine. Să știți că ele nu m-au învățat cum să trec peste o despărțire, m-au învățat cum să trec printr-o despărțire.

Nu poți trece peste o despărțire, căci ești om, ai sentimente, trebuie să simți ceva. Dar poți trece prin ea. Poți merge mai departe.

Şi sursa mea de inspirație a fost el. Şi îl respect pentru asta. Multe din cuvintele de mai sus sunt citatele lui și îl respect și pentru asta. Şi îi mulțumesc că m-a făcut să înțeleg prin cuvintele lui cum să merg mai departe. Am conștientizat că și lui îi pasă, deci putem trece peste asta.

Putem încerca să avem o nouă viață separați, sau poate vreodată împreună. Sau poate nu.

Şi să nu uit ! Să știi că cea mai mare porcărie care o poți face crezând că poți trece peste o despărțire e aceea de a șterge și de a-ți arunca toate amintirile. Amintiri rămân impregnate și în creier, așa că nu fi dobitoc și nu îți sterge toate pozele, că îți va părea rău. Poți să nu te uiți peste ele o perioadă, dar nu le şterge !!

Respectă-ți partenerul, căci dacă treci prin așa ceva înseamnă că l-ai iubit, și respectă-i decizia dacă el crede că așa e mai fericit. Respectă-l pentru că ți-a oferit clipe frumoase.

Iar acum fi conștientă că v-ați despărțit și trebuie să mergi mai departe.

Bye bye !


Citeşte mai departe >>

Depresie sau nevoie disperată de atenţie?


            Ieri am avut o zi mai proastă! Tind să cred că şi vremea de afară a avut un rol important în starea mea de spirit. Colegele de birou se amuzau pe starea mea (nu făceau asta că nu le-ar fi păsat, încercau doar să mă scoată din starea de nepăsare), dar parcă n-aveam forţă să ripostez sau poate nu mi-am dorit 
asta cu adevărat?

            Nu îmi găseam motivul pentru care să afişez imaginea cu care le-am obişnuit……
Ieri am dat dovadă de egoism…. În minte îmi răsuna doar o întrebare: “De ce alţii sunt fericiţi atunci când eu nu mai văd nicio scăpare?” Şi drept urmare am început să îmi “omor” timpul cu chestii minore: “De ce nu vrei să scrii corect?”, “De ce nu vrei să mă aculti şi mă ignori?”, “De ce?”, “De ce?” si iar “De ce?” …. 

            Analizam si criticam orice lucru mărunt în speranța că se va găsi cineva să îmi răspundă cu aceeaşi monedă?..... Dar nimeni nu m-a luat în serios…. Şi mi-au răspuns sec: “N-am de ce să ripostez! Eu sunt aici să te susţin!”

             Un lucru m-a deranjat cumplit şi m-a trimis pe marginea abisului….. Şi anume…. De ce atunci cand TU ai avut nevoie de mine, mi-am înterupt orice activitate şi te-am ascultat, ţi-am dat şi sfaturi, chiar dacă nu le-ai luat în serios sau ţi-au părut banale, iar acum când EU am nevoie de tine mă ignori şi îmi spui scurt si amar: “Am treaba!”….. 

             Chiar dacă majoritatea îmi spun: “Ştiu ce simți!” mă încăpăţânez să le răspund acid: “N-ai de unde să şti, pentru că suntem diferiţi….. simţim cu totul şi cu totul diferit”….. 

Cel mai ok ar fi fost dacă mi-ai spune: încerc să te înțeleg şi te susţin…..Să îmi spui: Poţi ţipa, poţi plânge, poţi să îmi vorbeşti urât dacă asta simți acum….. Eu sunt aici să îți suport orice…. Pentru că te înţeleg…. De asta ai nevoie ACUM….. Nu vreau te judec…. Doar te susţin, aşa cum ai făcut şi TU când EU am avut nevoie de o vorbă bună….. Şi mi-ai suportat injuriile chiar dacă nu erai TU ce vinovată pentru starea mea de spirit…. 

Şi până la urmă reacționez aşa pentru că am intrat în depresie sau urlu disperată după atenție?

Citeşte mai departe >>

Prin întuneric

Era atât de întuneric. Şi eu stăteam pe banca aia putrezită din fața porții.

Nu erau stele, nu erau lumini. 

 Ţineam strâns în mâinile mele aspre un pahar. Un pahar gol, cu formă cilindrică.

Şi întorceam paharul ăla pe toate părțile. Şi ce dacă era întuneric și nu exista nici o urmă de lumină? Eu simțeam. 

Da, aveam puterea, în ciuda întunericului ce mă cuprindea, să mai simt ceva.

Dar eu nu vroiam să simt nimic. Dacă nu puteam să vad, ce rost avea să mai simt ? 

Nu mi se părea corect, nici măcar pentru săracul pahar. El era umbrit de mâinile mele aspre și umplut cu întuneric. Şi mă simțea pe mine, îmi simțea mâinile.

Şi sărmanul pahar era zguduit. De ce trebuia să simtă atât de puternic atingerea mea dacă nu mă putea vedea?

Şi picături au început să curgă din pahar. Curgeau din ce în ce mai multe.

Ştiam că nu îi place, dar eu, ca o egoistă continuam să îl mângâi.

Continuam să îl mângâi pentru că așteptam să se facă lumină. Așteptam să îl vad în splendoarea lui. Vroiam să îl văd cum se umple cu soare, nu cu picături.

Aveam convingerea că o să fim fericiți amândoi. Ştiam că și eu și paharul vom fi bucuroși dacă ne privim în lumină.

Dar nimeni nu vroia să aprindă lumina.

Puteam să aprind măcar o lumânare. Iar el putea să se transforme în lumină.

Şi m-am hotărât. Voi fi eu prima care va aprinde lumina pentru  noi.  Voi fi eu prima care îmi voi înmuia mâinile aspre.

Şi am aprins o lumânare. Şi s-a făcut lumină. 

Iar paharul meu a încetat să mai lăcrimeze. Am fost atât de bucuroasă... dar pentru scurt timp, pentru că paharul meu s-a spart în bucăți mărunte, să nu mai poată fi cules..

Citeşte mai departe >>

Aşa nu... – La telefon

 Că tot vorbea Ana despre ”Aşa nu...”, azi vorbim despre vorbitul la telefon (joc de cuvinte intenţionat, jur). Şi zic, trăiască tehnologia şi beneficiile pe care le obţine omenirea de pe urma ei! Şi nu, nu mă refer la chestii extraordinar de complexe cum ar fi clonarea sau operaţiile cu laser sau mai ştiu eu ce roboţei japonezi multifuncţionali. Nu, mă refer la telefonul mobil, care are darul de a ne permite să umblăm ’dezlegaţi’, nemaifiind blocaţi la fotoliul sau scaunul de lângă telefonul fix.. Dar mulţi oameni, din câte am observat, au o plăcere sadică să împărtăşească celor din jurul o mare parte din propriile conversaţii telefonice. De ce? Serios că nu ne interesează pe noi, restul, cât de tare v-a stresat azi şeful la serviciu sau cât de nesimţită a fost nu ştiu ce prietenă alaltăseară. Totuşi, să fim ordonaţi.
La cinema. Cred că e ceea ce mă stresează cel mai tare. Dacă ai intrat în sala de cinema, înseamnă că poţi să te rupi de lumea exterioară pentru două ore cât ţine filmul. De ce trebuie să deranjezi o sală întreagă cu soneria ta cu ultima melodie a lui Connect-R sau a Innei? Din start, telefonul ar trebui pus pe silenţios când te duci la film. Şi dacă chiar e ceva urgent, îţi ceri scuze întregului rând pe care îl ridici în picioare şi ieşi din sală, nu îi sâcâi pe toţi cu eterna pseudo-conversaţie: ”Da. Da, sunt la film. Nu mă, la cinema. Da, păi abia a început de un sfert de oră. Aha, hai că te sun eu după-aia. Bine, hai, pa.”
În mijloacele de transport în comun. Acum câteva ierni, mă întorceam într-o seară cu microbuzul de la liceu. Date fiind condiţiile de trafic aparte, adică partea carosabilă transformată într-un veritabil sloi de gheaţă, un drum de 25 de minute s-a transformat într-unul de 50. Eh, în acele 50 de minute am aflat toată povestea vieţii unei doamne / domnişoare, care, din câte am înţeles fără să vreau, doar ce se întorsese din Italia şi îşi punea o prietenă la curent cu toate peripeţiile prin care trecuse. Foarte drăguţ, măcar n-am adormit de plictiseală în microbuz. Dar, dacă ştii că într-un microbuz trebuie să vorbeşti puţin mai tare ca să te înţelegi cu interlocutorul că, deh, drumuri proaste, microbuze mai vechi , asta e, de ce nu-i spui celui care te sună: ”Da, hai că te sun eu în juma’ de oră că sunt în microbuz acum. Bine? Pa.”?
*** Secţiunea asta e fără titlu, pentru că nu-i găsesc unul destul de bun şi pentru că, oricum, fenomenul e pe cale de dispariţie, deşi e încă suficient de agasant. Mă refer la vecinul de cartier, dacă merge exprimarea, care stă musai la etajul patru şi care încă nu a înţeles că semnalul, mai nou, e peste tot. Adică nu mai e obstrucţionat de pereţi, beton, geamuri şi altele asemenea, poţi să vorbeşti şi din debara că tot perfect se aude. Deci, oare de ce preferă să iasă pe balcon şi să urle la telefon de să se audă pe o rază de cinci blocuri în jur: ”Da. Da, bre. Păi ţi-am zis că îţi aduc 50 de chile, ce Dumnezeu! Nu bre, nu roşii, gogonele, am înţeles. Da! Ce? Bre, nu te aud, vorbeşte mai tare! Ah, da, vineri venim. Bine, bre! Săru’mâna!”
La serviciu. Aici e mai cu schepsis. Drăguţ ar fi ca dacă te sună cineva şi mai ai 32 785 de colegi de birou, să ieşi din încăpere şi să trăncăni la telefon până nu mai ai aer. Pentru că nu cred că vrea nimeni să audă cum te pisiceşti tu cu iubitul tău / iubita ta la telefon (”Da, ţiţi... Uite, mă chinui cu chestia asta... Daa... Da, pisoi, şi mie mi-e dor de tine... Bine, hai, te ţuc dulce-dulce ca mierea...”) şi nici cum îi povesteşti tu nu ştiu cărui prieten ce film mişto ai văzut aseară (”Mă, dacă-ţi zic, a fost bestial! Deci era unu’ care ieşise din puşcărie şi s-a întâlnit cu gagică-sa... Mamă, şi să vezi ce tare a fost la final, da’ nu-ţi zic, să te uiţi şi tu...”). Dacă, pe de altă parte, n-ai unde să ieşi din încăpere (ceea ce e un pic ciudat, ar însemna că tu când te duci la serviciu te teleportezi direct în birou), atunci măcar încearcă să nu urli la telefon ca să te audă toată clădirea, inclusiv portarul, dacă există, şi nici nu te întinde un secol la bârfă.


Citeşte mai departe >>

Nu îmi pasă

Da, nu îmi pasă că e frig și în inima mea plouă. Nu îmi pasă că mi-am răcit atât de tare orgoliul. Nu îmi pasă că nu pot să mă mișc.

Dar eu încerc. Chiar dacă nu îmi pasă, încerc iar și iar și vreau să știu că mie îmi poate păsa.

Mă gândesc că era frumos atunci când îmi păsa.

Şi mă încălzesc puțin, apare o rază de soare care se chinuie să usuce picăturile din inima mea. Mă încălzesc pentru că știu că dacă mie îmi pasă le pasă și la alții.

Şi Doamne cât soare e atunci, ce cald și bine e atunci când altora le pasă. Inima ți se inundă de bucurie, sufletul ți se ridică în gât și încearcă să cânte odată cu tine. Atât de frumos este atunci când altora le pasă.

Şi s-a dus soarele. Iar e frig afară, și iar plouă. Dar plouă torențial acum... Dar mie nu îmi pasă.

Nu mai îmi pasă de ploaie, nu mai îmi pasă de soare, nu mai îmi pasă de mine.

Nu îmi pasă că mâncarea nu e bună și nu are gust. Cui îi pasă de mâncare?

Nu îmi pasă că trebuie să plătesc cu o mie de lacrimi, când toată socoteala costă o lacrimă.

Şi cu îi pasă cât plătesc eu dacă nici măcar mie nu îmi pasă !?

Simt cum mi se duce orice urmă de vlagă, simt cu stomacul meu arde și în inima se conturează tot mai multe cratere.

Şi în mintea mea bolnavă cred că dacă mă duc să îmi fierb un ou, pot să îl mănânc.

Şi da, mă duc și pun un ou la fiert și mă uit pe geam, și între timp, opresc focul, pentru că oricum nu îmi pasă.

Oricum știu că focul ăla nu mai arde de mult pentru mine, și de ce mie mi-ar mai păsa de el ?

Dar chiar dacă opresc focul, scot oul din apă și mă uit la el. Lui nu îi pasă dacă e fiert sau nu, lui nici măcar nu-i pasă dacă e mâncat sau nu.

Dar cui îi mai pasă de ceva?

Şi totuși, deși cred că nu îmi pasă, eu  trebuie să mănânc, chiar dacă nu îmi pasă ce gust are.

Şi mușc dintr-un măr, dar știu că el are viermi pe dinăuntru, și mai mușc o gură, și încă o gură, până îl termin.

Mă simt atât de infect, simt cu viermii mărului mi-au invadat inima și craterele mele sunt acum găuri în toată regula.

Dar am mâncat, crezând că dacă mie îmi pasă de mine, și stomacului meu o să îi pese de mine.

Dar lui nu i-a păsat, continuă să fiarbă și să se roadă încet încet.

Şi iar îmi pun întrebarea stupidă...de ce mi-ar mai păsa de ceva?

De ce mi-ar păsa ce crezi tu, dacă ție nu îți pasă ce cred  eu ?

Văd din nou cum soarele se chinuie să își strecoare o amărâtă de rază în inima mea. Şi mă gândesc că da ! Da, trebuie să îmi pese pentru că trebuie să te fac pe tine să îți pese.

Dacă mie îmi pasă, atunci îți pasă și ție. Dacă eu te pot face pe tine să îți pese, atunci mie îmi va păsa din nou.

Şi mă duc din nou să mănânc, în speranța că-i va păsa cuiva că eu pot să mănânc, în speranța că ție îți va păsa că eu pot din nou să mănânc.

Aleg o roșie de data asta. Aleg o roșie pentru că are culoarea inimii mele. Mărul era acru și verde, și nu mi-a păsat de el. Dar roșia e roșie, și e dulce, și cred că îmi pasă de ea.

O mănânc dintr-o înghițitură pe toată. Şi aștept să văd cum stomacului meu începe să-i pese de mine.

Şi nu, nu vreau să îmi pierd din nou speranța, nu vreau să cred că lui nu-i pasă. Tocmai de aceea aștept. Aștept cuminte, liniștită, să văd cum stomacul face loc soarelui să ajungă în inima mea. Pentru că soarelui i-a păsat odată, i-a păsat de mine.

Dar nu se întâmplă nimic. Stau degeaba și chiar nu mai am puterea să încerc să îmi pese. Sunt conștientă că stomacului meu nu-i pasă.

Şi a mai trecut o zi. Nici mărul nici roșia nu au dat vreo urmă că le-ar păsa. Şi mă culc, în speranța că mâine voi reuși să mă fac pe mine să îmi pese,  și astfel îți va păsa și ție din nou.

Dar nu îmi pasă dacă pot să dorm până mâine...

Citeşte mai departe >>