Ce te pot învăţa oamenii din viaţa ta

Uneori îmi este dor de mine, de cea din trecut. Mă întrebam cum am ajuns să fiu eu. Iar răspunsul a venit ca o voce din străfundul conştiinţei mele.

M-am trezit şi mi-am reamintit de toţi oamenii care şi-au lăsat amprenta în drumul, caracterul şi personalitatea mea, cu sau fără intenţie. Şi îmi este dor de ei, de toţi: cei care m-au rănit, cei care m-au bucurat, cei care au încercat să îmi transmită din experienţa lor. Îmi este dor de cei care m-au făcut să plâng, de cei care mi-au şters lacrimile, de cei care au plâns lângă mine. Cu toţii au lăsat o urmă adâncă în memoria, caracterul şi viaţa mea.

Şi le simt lipsa tuturor. Îmi simt lipsa mie, eu cea de atunci. De o eu inocentă, de o eu răzvrătită, de o eu plină de speranţe, visuri şi planuri.

Acum când realizez că nimic nu trece fără să lase o urmă în viaţa noastră, încep să apreciez mai mult. Fiecare prezenţă, moment şi gând.

Mă aflu aici, acum, aşa, şi le sunt foarte recunoscătoare tuturor. Mie, pentru că am luat tot ce era mai bun, uneori şi ce era mai rău, de la viaţă. Persoanelor pelerine dar şi celor care încă sunt în viaţa mea. Le mulţumesc tuturor.

Nimic nu este mai preţios decât timpul. De aceea este important să-l apreciem atunci când ne este oferit. Vă mulţumesc tuturor.

Numai simpla prezenţă a unei persoane în viaţa ta semnifică o valoare enormă. Îţi oferă timp preţios, momente nereturnabile. Este o perioadă scurtă sau lungă din viaţă pe care ţi-o dedică ţie. Apreciază atenţia pe care ţi-o acordă oamenii. Poate fi un moment unic, o clipă ce îţi marchează existenţa pentru totdeauna. Privind retrospectiv, mă întreb ce amprentă am lăsat eu în urma mea, dacă am lăsat.

Ieşind din sfera egoismului, pot trage concluzia că nu am mulţumit nimănui. Am luat totul de parcă mi se cuvine, de parcă merit. Şi nu este aşa. Nu merit nimic doar pentru că exist pur şi simplu. Trebuie să fie un schimb, oferi şi ţi se oferă. Dar poate nu este prea târziu.

Aşa că acum, aici, vreau să le mulţumesc tuturor care m-au însoţit până acum, celor care mă vor însoţi de acum înainte. Îmi este dor de mine, de voi toţi. Vă mulţumesc pentru că existaţi sau aţi existat în viaţa mea, pentru timpul pe care mi l-aţi acordat, pentru devotamentul şi sfaturile voastre precum şi pentru iubirea ce mi-aţi oferit-o!

Vă mulţumesc că m-aţi ajutat să devin eu, cea de acum.

Citeşte mai departe >>

Cum treci peste o despărțire

După ce am citit 459596 de articole care îți spun cum treci peste o despărțire, și credeți-mă pe cuvânt că am făcut asta în ultimele 4 zile, după ce am văzut cum persoane care au avut o relație de 2 săptămâni au dat sfaturi despre cum poți trece peste o despărțire sau persoane care n-au trecut în viața lor prin așa ceva, m-am enervat tare.

Şi dacă tot dați search pe google să aflați ce înseamnă să treci printr-o despărțire, și dacă voi, cei cu relații de 2 săptămâni dați sfaturi despre ce e aia despărțirea și cum poți să treci peste, o să vă spun eu acum, adevărul.

Există niște etape ale unei despărțiri, așa că le voi prezenta pe rând.

Etapa numărul 1 a despărțirii – Perioada de șoc

Asta se întâmplă în secunda în care afli că persoana lângă care ai trăit 100 de ani nu te mai iubește și îți dă papucii. Intri într-un șoc instant și nu-ți dai seama ce te-a lovit. Şi ți se face rău și începi să plângi ca fraierul, că așa ceva nu e posibil. Păi cum să treci peste asta ? Chiar crede cineva, sau mai bine zis, este cineva atât de naiv încât să te învețe să îți spui în mintea ta în momentele  alea “O să fie mult mai bun viitorul iubit” ?

Nu, nu fiți naivi, doare și doare al dracului de tare și îți este cel mai rău din lume și nu te gândești decât că el e iubitul tău de-o viață. Te doare în pix de altceva.

Etapa numărul 2 a despărțirii – Perioada de negare

Asta e a doua zi după ce te-ai despărțit de iubitul tău, sau mai bine zis după ce ți s-au dat papucii. Căci dacă tu ești cel ce ia decizia că trebuie să te desparți de cineva nu ai nevoie să citești articolul ăsta, căci nu suferi.

În ziua asta, când te trezești, iei telefonul în mână și îți suni iubitul. Şi vrei să crezi că nu e adevărat ce s-a întâmplat cu o zi în urmă. Așa ai tu impresia, că nu te-ai despărțit de nimeni. Dar el îți spune cu nonșalanță și cu o ușurință în voce de n-ai văzut în viața ta, că da, e adevărat și că nu îi e deloc dor de tine și că e foarte sigur de decizia luată.

În ziua asta nu poți să pui nimic în gură căci îți vine să vomiți. Plângi și te dai cu capul de pereți și plângi și iar plângi. Şi nu îți vine să crezi că ți s-a întâmplat ție, nu îți vine să crezi că persoana cu care mâncai din aceeași farfurie nu vrea să mai audă de tine DELOC. 

Dar se face seară, te pui în pat și plângi până pe la 4 dimineața, adormi și te trezești la 6 dimineața.

Etapa numărul 3 a despărțirii – Perioada în care viața ta nu mai are sens

Pentru această zi, păstrăm elementele etapei de mai sus ale despărțirii, adică alea în care plângi și te dai cu capul de pereți și nu mănânci. Nu mănânci că nu poți, nu că nu vrei.

E ziua în care vrei să te arunci de la balcon, în care dacă el nu îți răspunde la telefon crezi că s-a dus cu alta și încep să se contureze în mintea ta niște imagini foarte dureroase.

Crezi că s-a despărțit de tine pentru alta. Doamne Dumnezeule, ce oribil te simți. Ţi se sfâșie inima și urli de durere. Este inexplicabil în cuvinte. Nu există o durere mai mare. Şi culmea e că nu-ți dai seama ce dracu' te doare. 

Ești leșinată deja, că n-ai mâncat și n-ai dormit de 3 zile, și te gândești cum să scapi de durere. Dar fiindcă încerci orice, simți că vrei să mori. Vrei să mori pentru că orice încerci nu îți taie durerea aia oribilă.

Şi chiar dacă ești sfâșiat de durere și simți cum ți se scurge viața printre degete, te agăți de o speranță și mergi mai departe în ideea că mâine vei găsi o soluție.

Nici în seara asta nu dormi, stai liniștit.

Etapa numărul 4 a despărțirii – Perioada în care conștientizezi ce se întâmplă.

Dar stai un pic, că nu te trezești după alea două ore de somn și conștientizezi așa deodată că ai trecut peste despărțire.

Nu  nu, mai urmează câteva ore de coșmar. Iar încerci din toate puterile tale să faci ceva, încerci să te convingi și pe tine și pe el că vă iubiți. Crezi cu îndârjire că o să meargă, crezi că nu trebuie să vă despărțiți.

Mda, e cea mai nasoală zi, pentru că acum nu mai ai nimic de care să te agăți. Nu mai ai nici speranță și nu mai ai nici pe nimeni alături. Şi acum îți fuge pământul de sub picioare, nu mai ai aer și nu mai vezi nimic în fața ochilor. Nu te mai interesează de nimeni și de nimic.

Şi urli din toți plămânii până nu mai ai vlagă. Şi după o zi oribilă, în care oricum nu te-ai mișcat, simți că îți aruncă cineva cu o piatră în cap și îți spune: “Hei !! Trezește-te la viață”. 

Şi deschizi ochii și ești un alt om. Te gândești la tine, te gândești ce rău îți este și știi clar că nu se mai poate. Acum este momentul în care conștientizezi.

Prin conștientizare reușești să mergi mai departe. Prin conștientizare înveți să te prețuiești pe tine.

Te gândești că poate e o decizie bună sau poate e una rea. Dar este o decizie luată și nu poți schimba nimic. De aici încolo, treaba ta e terminată.

Tu nu mai ai nimic de făcut. Nu trebuie decât să lași timpul să treacă. Să nu cumva să te agăți de o speranță !! Că nu funcționează.

Pornește doar de la ideea că poate peste o lună sau două, lui îi va fi dor de tine și ție nu. Sau poate peste o lună sau două, ție îți va fi dor din nou de el, și lui nu. Sau poate vă va fi dor amândurora peste 3 luni.

Sau poate o să mergeți mai departe pe drumuri diferite peste 3 luni.

Nu fi sigură că te vei împăca cu el, căci nu poți trece mai departe. Clachezi.

Nu rămâne înfundată pe o idee căci timpul îți va da cele mai bune idei și cele mai bune răspunsuri.

Sfatul meu este să nu spui în aceste 4 zile nimic prietenilor. Dacă le spui, vor încerca să te calmeze. Ei sunt subiectivi, pentru că te iubesc, și vor plânge odată cu tine, lucru ce te va demoraliza și mai tare.

Asta nu este numai povestea mea, este și povestea mai multor prietene, pe care acum o înțeleg mai bine. Să știți că ele nu m-au învățat cum să trec peste o despărțire, m-au învățat cum să trec printr-o despărțire.

Nu poți trece peste o despărțire, căci ești om, ai sentimente, trebuie să simți ceva. Dar poți trece prin ea. Poți merge mai departe.

Şi sursa mea de inspirație a fost el. Şi îl respect pentru asta. Multe din cuvintele de mai sus sunt citatele lui și îl respect și pentru asta. Şi îi mulțumesc că m-a făcut să înțeleg prin cuvintele lui cum să merg mai departe. Am conștientizat că și lui îi pasă, deci putem trece peste asta.

Putem încerca să avem o nouă viață separați, sau poate vreodată împreună. Sau poate nu.

Şi să nu uit ! Să știi că cea mai mare porcărie care o poți face crezând că poți trece peste o despărțire e aceea de a șterge și de a-ți arunca toate amintirile. Amintiri rămân impregnate și în creier, așa că nu fi dobitoc și nu îți sterge toate pozele, că îți va părea rău. Poți să nu te uiți peste ele o perioadă, dar nu le şterge !!

Respectă-ți partenerul, căci dacă treci prin așa ceva înseamnă că l-ai iubit, și respectă-i decizia dacă el crede că așa e mai fericit. Respectă-l pentru că ți-a oferit clipe frumoase.

Iar acum fi conștientă că v-ați despărțit și trebuie să mergi mai departe.

Bye bye !

Citeşte mai departe >>

Depresie sau nevoie disperată de atenţie?

            Ieri am avut o zi mai proastă! Tind să cred că şi vremea de afară a avut un rol important în starea mea de spirit. Colegele de birou se amuzau pe starea mea (nu făceau asta că nu le-ar fi păsat, încercau doar să mă scoată din starea de nepăsare), dar parcă n-aveam forţă să ripostez sau poate nu mi-am dorit 

asta cu adevărat?

            Nu îmi găseam motivul pentru care să afişez imaginea cu care le-am obişnuit……

Ieri am dat dovadă de egoism…. În minte îmi răsuna doar o întrebare: “De ce alţii sunt fericiţi atunci când eu nu mai văd nicio scăpare?” Şi drept urmare am început să îmi “omor” timpul cu chestii minore: “De ce nu vrei să scrii corect?”, “De ce nu vrei să mă aculti şi mă ignori?”, “De ce?”, “De ce?” si iar “De ce?” …. 

            Analizam si criticam orice lucru mărunt în speranța că se va găsi cineva să îmi răspundă cu aceeaşi monedă?..... Dar nimeni nu m-a luat în serios…. Şi mi-au răspuns sec: “N-am de ce să ripostez! Eu sunt aici să te susţin!”

             Un lucru m-a deranjat cumplit şi m-a trimis pe marginea abisului….. Şi anume…. De ce atunci cand TU ai avut nevoie de mine, mi-am înterupt orice activitate şi te-am ascultat, ţi-am dat şi sfaturi, chiar dacă nu le-ai luat în serios sau ţi-au părut banale, iar acum când EU am nevoie de tine mă ignori şi îmi spui scurt si amar: “Am treaba!”….. 

             Chiar dacă majoritatea îmi spun: “Ştiu ce simți!” mă încăpăţânez să le răspund acid: “N-ai de unde să şti, pentru că suntem diferiţi….. simţim cu totul şi cu totul diferit”….. 

Cel mai ok ar fi fost dacă mi-ai spune: încerc să te înțeleg şi te susţin…..Să îmi spui: Poţi ţipa, poţi plânge, poţi să îmi vorbeşti urât dacă asta simți acum….. Eu sunt aici să îți suport orice…. Pentru că te înţeleg…. De asta ai nevoie ACUM….. Nu vreau te judec…. Doar te susţin, aşa cum ai făcut şi TU când EU am avut nevoie de o vorbă bună….. Şi mi-ai suportat injuriile chiar dacă nu erai TU ce vinovată pentru starea mea de spirit…. 

Şi până la urmă reacționez aşa pentru că am intrat în depresie sau urlu disperată după atenție?

Citeşte mai departe >>

Aşa nu... – La telefon

 Că tot vorbea Ana despre ”Aşa nu...”, azi vorbim despre vorbitul la telefon (joc de cuvinte intenţionat, jur). Şi zic, trăiască tehnologia şi beneficiile pe care le obţine omenirea de pe urma ei! Şi nu, nu mă refer la chestii extraordinar de complexe cum ar fi clonarea sau operaţiile cu laser sau mai ştiu eu ce roboţei japonezi multifuncţionali. Nu, mă refer la telefonul mobil, care are darul de a ne permite să umblăm ’dezlegaţi’, nemaifiind blocaţi la fotoliul sau scaunul de lângă telefonul fix.. Dar mulţi oameni, din câte am observat, au o plăcere sadică să împărtăşească celor din jurul o mare parte din propriile conversaţii telefonice. De ce? Serios că nu ne interesează pe noi, restul, cât de tare v-a stresat azi şeful la serviciu sau cât de nesimţită a fost nu ştiu ce prietenă alaltăseară. Totuşi, să fim ordonaţi.

La cinema. Cred că e ceea ce mă stresează cel mai tare. Dacă ai intrat în sala de cinema, înseamnă că poţi să te rupi de lumea exterioară pentru două ore cât ţine filmul. De ce trebuie să deranjezi o sală întreagă cu soneria ta cu ultima melodie a lui Connect-R sau a Innei? Din start, telefonul ar trebui pus pe silenţios când te duci la film. Şi dacă chiar e ceva urgent, îţi ceri scuze întregului rând pe care îl ridici în picioare şi ieşi din sală, nu îi sâcâi pe toţi cu eterna pseudo-conversaţie: ”Da. Da, sunt la film. Nu mă, la cinema. Da, păi abia a început de un sfert de oră. Aha, hai că te sun eu după-aia. Bine, hai, pa.”

În mijloacele de transport în comun. Acum câteva ierni, mă întorceam într-o seară cu microbuzul de la liceu. Date fiind condiţiile de trafic aparte, adică partea carosabilă transformată într-un veritabil sloi de gheaţă, un drum de 25 de minute s-a transformat într-unul de 50. Eh, în acele 50 de minute am aflat toată povestea vieţii unei doamne / domnişoare, care, din câte am înţeles fără să vreau, doar ce se întorsese din Italia şi îşi punea o prietenă la curent cu toate peripeţiile prin care trecuse. Foarte drăguţ, măcar n-am adormit de plictiseală în microbuz. Dar, dacă ştii că într-un microbuz trebuie să vorbeşti puţin mai tare ca să te înţelegi cu interlocutorul că, deh, drumuri proaste, microbuze mai vechi , asta e, de ce nu-i spui celui care te sună: ”Da, hai că te sun eu în juma’ de oră că sunt în microbuz acum. Bine? Pa.”?

*** Secţiunea asta e fără titlu, pentru că nu-i găsesc unul destul de bun şi pentru că, oricum, fenomenul e pe cale de dispariţie, deşi e încă suficient de agasant. Mă refer la vecinul de cartier, dacă merge exprimarea, care stă musai la etajul patru şi care încă nu a înţeles că semnalul, mai nou, e peste tot. Adică nu mai e obstrucţionat de pereţi, beton, geamuri şi altele asemenea, poţi să vorbeşti şi din debara că tot perfect se aude. Deci, oare de ce preferă să iasă pe balcon şi să urle la telefon de să se audă pe o rază de cinci blocuri în jur: ”Da. Da, bre. Păi ţi-am zis că îţi aduc 50 de chile, ce Dumnezeu! Nu bre, nu roşii, gogonele, am înţeles. Da! Ce? Bre, nu te aud, vorbeşte mai tare! Ah, da, vineri venim. Bine, bre! Săru’mâna!”

La serviciu. Aici e mai cu schepsis. Drăguţ ar fi ca dacă te sună cineva şi mai ai 32 785 de colegi de birou, să ieşi din încăpere şi să trăncăni la telefon până nu mai ai aer. Pentru că nu cred că vrea nimeni să audă cum te pisiceşti tu cu iubitul tău / iubita ta la telefon (”Da, ţiţi... Uite, mă chinui cu chestia asta... Daa... Da, pisoi, şi mie mi-e dor de tine... Bine, hai, te ţuc dulce-dulce ca mierea...”) şi nici cum îi povesteşti tu nu ştiu cărui prieten ce film mişto ai văzut aseară (”Mă, dacă-ţi zic, a fost bestial! Deci era unu’ care ieşise din puşcărie şi s-a întâlnit cu gagică-sa... Mamă, şi să vezi ce tare a fost la final, da’ nu-ţi zic, să te uiţi şi tu...”). Dacă, pe de altă parte, n-ai unde să ieşi din încăpere (ceea ce e un pic ciudat, ar însemna că tu când te duci la serviciu te teleportezi direct în birou), atunci măcar încearcă să nu urli la telefon ca să te audă toată clădirea, inclusiv portarul, dacă există, şi nici nu te întinde un secol la bârfă.

Citeşte mai departe >>

Aşa nu…..

          Azi voi scrie despre un lucru care mă deranjează pe mine foarte mult.

           Acum ceva timp am ieşit la o pizza în oraş. În timp ce mâncam, n-am reuşit să mă abţin, să nu analizez tot ceea ce se întâmplă la masa la care stăteam cu amicii mei, dar şi la mesele alăturate. Fac asta pentru a observa cum se mai îmbracă “lumea”, să-mi fac o idee despre ce se mai discută etc…..

           Atenţia mi-a fost, însă, captată de o masă la care stăteau mai multe domnişoare îmbrăcate si machiate “prună”, ceea ce le făcea să arate ca nişte “clovini” (dar cred că îi jignesc pe ei dacă îi compar cu acele “domişoare”). Însă acest lucru, să spunem că nu mă priveşte pe mine, dacă ele au impresia că atrag privirea pentru că sunt bine îmbracăte şi nu observă că poate “o dau” în penibil. 

          Ceea ce m-a deranjat, să spunem, este faptul că după ce au terminat de mâncat (mă întreb: ce gust mai are mâncarea, dacă pe buze ai un kilogram de ruj sau de gloss) şi-au scos oglinda şi gloss-ul din geantă şi au început să se rujeze ….. ceea ce mi se pare extreme de aiurea…… erau totuşi la masă şi doreau să lase impresia că sunt “domnişoare educate”. Totuşi baia era la un minut (exagerez acum) de masa lor. De ce trebuiau să facă lucrul acesta la masă? Doreau să “etaleze” noul ruj “dă firmă”?

           Nu voi reuşi să înţeleg niciodată acest comportament al “şosetarelor” de genul domnişoarelor despre care am vorbit mai sus….. Şi sunt sigură că exemplele, de genul lor, sunt multe……

Citeşte mai departe >>

Ce fac fetele când pleacă în grup la baie?

             De fiecare dată când ieşim în oraş (la un suc de exemplu) băieții sunt confuzi şi nu nu reuşesc să înțeleagă de ce noi, fetele, nu mergem singure la baie.

             Aşa că azi vin în ajutorul lor si voi elucida acest mister! (dar nu în totalitate)

             În primul rând, nu are niciun farmec să se admire singură în oglindă. Se va simți mai bine dacă “laudele” vin din partea unei fete.

             În al doilea rând, dacă iese cu iubitul nu are cum să înceapă să-i spună unei alte fete ce “bucățică” a intrat în local şi să dea frâu liber imaginației! Oricum rămâne doar cu uitatul, în general “bucățelele” respective sunt luate, iar noi suntem fete serioase(nu ” călcăm strâmb”).

             În al treilea rând, dacă a uitat gloss-ul în geantă sigur una dintre fetele care o însoțesc îl are la ea şi va reveni la masă afişând o imagine impecabilă.

             În al patrulea rând, nu au cum să “bârfească” (oxigenul nostru) lucruri mai intime, ce țin de fete, în fața bărbaților. Nu e chiar aşa politicos.

             Şi lista poate continua la nesfârşit……

             Aşa că, băieţi lăsati fanteziile închise într-un sertar al minții şi nu vă mai imaginați lucruri false în ceea ce priveşte motivul pentru care se duc mai multe fete de-odată la baie. Nu facem altceva, decât ceea ce ştim noi mai bine: să ne aranjăm şi să bârfim! :D

Citeşte mai departe >>

Bacşiş/ Tip/ Pour boire

Cu toate că aveam în plan să scriu despre cu totul şi cu totul altceva, atenția mi-a fost atrasă de un subiect tabu, încă, pentru unii, şi anume BACŞIŞUL.

Când oferim bacşiş şi cand nu?

Eu sunt de părere că indifferent de serviciile pe care utilizezi (delivery, servirea unei mese la un restaurant sau a unei băuturi într-un bar, cafenea, ieşirea într-un club, aranjarea părului etc.), pentru a-ți arăta mulțumirea față de serviciile oferite eşti nevoit, să nu spun obligat să laşi cel puțin 10%, din valoarea sumei totale, în plus, la final/ la achitarea notei. Pentru că va fi şi o dată viitoare şi rişti ca în acele locuri, unde ai “uitat să laşi ceva” să nu mai fii tratat/ă la fel, sau mai rău, să îți serveasca mâncarea rece sau să îți distrugă părul, după caz.

Părerea mea este că acei 10% se lasă indiferent dacă serviciile au fost de înaltă calitate sau nu, poți lăsa şi mai mult de 10% , asta în cazul în care ai fost profund impresionat/ă de serviciile oferite sau că ți-a plăcut faptul că ospătarul/ospătara ți-a zâmbit sau poate ți-a recomandat ceva foarte bun.(Valabil şi pentru coafor….. de exemplu ți-a vopsit părul într-o nuanță care te avantajează) 

În concluzie, în opinia mea, nu există nicun motiv să nu laşi măcar 10%, pentru că în spatele unei farfurii cu mâncare nu este doar ospătarul care ia contact direct cu tine ci şi bucătarii. Chiar şi băiatul de la pompă, din benzinărie merită cel puțin 2(doi) lei dacă te ajută să îţi faci full-ul.

Citeşte mai departe >>

Cum îmi dau seama că minte?

              Hai să recunoaştem, toţi ne-am pus la un moment dat întrebarea asta: cum îmi dau seama că minte? Şi nu mă refer doar la partenerul de viaţă, ci la orice partener de conversaţie. Deşi se spune deseori că “Ce nu ştii, nu te răneşte”, sunt şi momente în care ai vrea să ştii sigur dacă ceea ce auzi e adevărul sau o simplă invenţie. Iată câteva indicii care îţi pot spune dacă o persoană minte sau nu:

• Limbajul corpului

Când o persoană minte, ‘expresiile’ sale fizice sunt de obicei limitate şi destul de rigide, iar spaţiul pe care îl ocupă se restrânge considerabil. Mincinosul evită contactul vizual şi are tendinţa de a-şi atinge faţa, gura sau gâtul cu mâna sau de a se scărpina la nas sau la urcehe.

• Emoţii şi contradicţii

Practic, totul se rezumă la discrepanţa dintre emoţiile afişate şi cuvintele rostite. Afişare unei emoţii se face cu un decalaj temporal, ceea ce înseamnă că ea începe mai târziu, durează mai mult şi se opreşte brusc. Un exemplu elocvent e atunci când primeşti un cadou despre care spui că-ţi place şi zâmbeşti după ce rosteşti cuvintele astea, în loc să zâmbeşti în timp ce le spui. Cât despre discordanţe evidente, un exemplu ar fi să te încrunţi în timp ce spui “Te iubesc!”.

• Expresiile faciale

Atunci când cineva minte, expresiile sale se limitează doar la mişcări ale gurii, ceea ce înseamnă că aceste expresii (bucurie, surpriză, tristeţe) sunt false. O expresie autentică nu implică doar muşchii din jurul gurii, ci întreaga musculatură a feţei, inclusiv obrajii şi ochii.

• Interacţiuni şi reacţii

Revin cu un alt proverb: “Cine se scuză, se acuză”. Cu alte cuvinte, o persoană care minte are tendinţa de a fi defensivă şi nu se va simţi comfortabil atunci când este luată la întrebări. Din acest motiv, îşi va întoarce în mod inconştient capul sau întreg corpul în altă direcţie sau va aşeza obiecte (o carte, o cană de cafea) între ea şi interlocutor.

• Contextul şi conţinutul verbal

Totul ţine de cum îşi formulează frazele sau răspunsurile la întrebările tale. De multe ori, cel care minte va folosi cuvintele tale pentru a-ţi răspunde la o întrebare. (“Ai lăsat tu uşa deschisă?” “Nu, n-am lăsat eu uşa deschisă!”). De asemenea, e mai probabil ca o frază care conţine ‘prescurtări’ să fie adevărată. (“N-am luat eu banii!” în loc de “Nu am luat eu banii!”). Un alt indiciu ţine de modul în care vorbeşte persoana pe care o suspectezi că te minte: cel care se simte vinovat încearcă să evite minciuna, aşa că va prefera să nu facă afirmaţii directe, ci mai degrabă să sugereze. Altă variantă implică o cantitate inutilă de detalii, oferite strict pentru a te convinge, deoarece celui căruia se simte vinovat nu-i plac tăcerea sau pauzele într-o conversaţie.

• Artificii de limbaj

În general, cel care minte le foloseşte pentru a se abate de la subiect, iar cele mai comune artificii de limbaj sunt umorul şi sarcasmul. Mai mult decât atât, dacă eşti de părere că persoana cu care discuţi minte, schimbă brusc subiectul – mincinosul nu va protesta şi chiar va deveni mai relaxat, pentru că, simţindu-se vinovat, va profita de această ocazie pentru a se îndepărta cât mai mult de subiectul ‘delicat’.

• Direcţia privirii

Încearcă să urmăreşti ochii persoanei care crezi că minte: dacă îşi ridică privirea înspre dreapta (stânga, cum te uiţi tu), este stimulată acea parte a creierului asociată cu imaginaţia, ceea ce înseamnă că ceea ce auzi sunt invenţii; dacă îşi ridică privirea înspre stânga (dreapta, cum te uiţi tu), este stimulată partea creierului asociată cu actualizarea amintirilor, ceea ce înseamnă că persoana respectivă spune adevărul.

Citeşte mai departe >>