Replici prost interpretate

Acum nu mai sunt sigură dacă am ales bine titlul... replici prost interpretate... Hai să zicem mai degrabă, replici interpretabile sau replici pe care, dacă le analizăm puţin mai atent, înseamnă cu totul altceva decât credem noi. În general, oamenii aud doar ce vor să audă şi înţeleg doar ce le convine şi poate că anumite sensuri şi interpretări au devenit atât de tipizate încât varianta mai apropiată de adevăr i-ar lăsa cu gura căscată. În stilul clasic sistematizat, urmează 4 replici despre care, personal, cred că sunt cel mai prost înţelese din limba română. Explicaţie suplimentară: faptul că replicile care urmează pot fi interpretate şi altfel nu înseamnă că cel care le rosteşte chiar asta vroia să spună; e fascinant, în schimb, cum au ajuns să fie golite de sens...

”Nu ştiam pe cine să sun...” / ”Simţeam nevoia să vorbesc cu cineva...” şi alte variaţii pe temă. Pe astea cred că le-am auzit cel mai des în filme, alături de deja clasica ”Let’s get out of here!”, care se aplică în absolut orice situaţie. Ei bine, să interpretăm puţin. Dacă un prieten te sună, supărat fleaşcă dintr-un oarecare motiv, şi-ţi spune că simţea nevoia să vorbească cu cineva şi nu ştia la cine să apeleze, ai tendinţa aia ca pentru o milisecundă să te simţi al nabii de bine: ”Da, are încredere în mine, are nevoie de sfatul meu, mamă cât de tare sunt!” Dar dacă replica ”Nu ştiam pe cine să sun...” s-ar traduce de fapt prin ”Am sunat şi eu la întâmplare primul număr pe care mi-au picat ochii...”, iar ”Simţeam nevoia să vorbesc cu cineva...” s-ar completa cu ”...nu contează cine, doar să mă asculte....”? Pentru că dacă chiar vroia să vorbească cu tine, ţi-ar fi zis ”Simţeam nevoia să vorbesc cu tine...”.

”Frate, v-am sunat pe toţi, niciunul nu vrea...”. Asta e legată de invitaţii şi jur că nu îşi are nicidecum locul într-o conversaţie. Acelaşi prieten care mai devreme avea nevoie să se plângă te sună acum să te invite undeva – de la o banală cafea până la nu-ştiu-ce excursie extra-mega-organizată. Eh, dacă îl refuzi şi îţi mai şi serveşte replica asta minunată, ce poţi să înţelegi? Că, într-un fel, erai ultima opţiune, nu? Adică, a mai sunat 20 de oameni înaintea ta şi dacă tot era la capitolul ’dat telefoane’, s-a gândit să te sune şi pe tine, că nu strică. Dacă accepţi invitaţia, bine, dacă nu, oricum se cam resemnase, că i-a sunat şi pe ceilalţi 20 înaintea ta care l-au refuzat.

”Fii serios...” / ”Pe bune?” şi întregul arsenal de replici al căror pur rol e să-i demonstreze interlocutorului că tu chiar îl asculţi şi să ajute la fluiditatea conversaţiei. Sau, nu? Dacă îi spui cuiva ”Fii serios...”, teoretic înseamnă că tu până acum ai crezut că glumeşte, deşi el îţi povestea cum s-a certat azi cu şeful la serviciu şi ştim cu toţii că în cazul ăsta nu prea îţi arde să faci glume. La fel e şi cu ”Pe bune?”, la care celălalt ar putea foarte bine să-ţi spună: ”Nu, mă, glumeam!! Nu mi-am pierdut azi portofelul şi nici nu l-am căutat ca nebunul’ două ore după-aia!”

”Sincer...” / ”Nu, acum serios vorbind...” / ”Lăsând gluma la o parte...” şi, la fel, variaţii pe temă. Cred că sunt cele mai caraghioase şi golite de sens replici din limba română. Oricare din ele, folosită la începutul unei fraze şi mai ales după ce tu deja trăncăni în legea ta de două minute înseamnă, practic, că până acum tot ce-ai spus a fost o maaaare vrăjeală, mai ales standardul ”Sincer...”. Ce să înţeleagă interlocutorul tău, că până acum nu prea ai fost sincer, nu? Sau, şi mai bine, că doar când foloseşti replica asta la începutul unei propoziţii eşti cu adevărat sincer, că în restul timpului minţi de îngheaţă apele.