Nu îmi pasă

Da, nu îmi pasă că e frig și în inima mea plouă. Nu îmi pasă că mi-am răcit atât de tare orgoliul. Nu îmi pasă că nu pot să mă mișc.

Dar eu încerc. Chiar dacă nu îmi pasă, încerc iar și iar și vreau să știu că mie îmi poate păsa.

Mă gândesc că era frumos atunci când îmi păsa.

Şi mă încălzesc puțin, apare o rază de soare care se chinuie să usuce picăturile din inima mea. Mă încălzesc pentru că știu că dacă mie îmi pasă le pasă și la alții.

Şi Doamne cât soare e atunci, ce cald și bine e atunci când altora le pasă. Inima ți se inundă de bucurie, sufletul ți se ridică în gât și încearcă să cânte odată cu tine. Atât de frumos este atunci când altora le pasă.

Şi s-a dus soarele. Iar e frig afară, și iar plouă. Dar plouă torențial acum... Dar mie nu îmi pasă.

Nu mai îmi pasă de ploaie, nu mai îmi pasă de soare, nu mai îmi pasă de mine.

Nu îmi pasă că mâncarea nu e bună și nu are gust. Cui îi pasă de mâncare?

Nu îmi pasă că trebuie să plătesc cu o mie de lacrimi, când toată socoteala costă o lacrimă.

Şi cu îi pasă cât plătesc eu dacă nici măcar mie nu îmi pasă !?

Simt cum mi se duce orice urmă de vlagă, simt cu stomacul meu arde și în inima se conturează tot mai multe cratere.

Şi în mintea mea bolnavă cred că dacă mă duc să îmi fierb un ou, pot să îl mănânc.

Şi da, mă duc și pun un ou la fiert și mă uit pe geam, și între timp, opresc focul, pentru că oricum nu îmi pasă.

Oricum știu că focul ăla nu mai arde de mult pentru mine, și de ce mie mi-ar mai păsa de el ?

Dar chiar dacă opresc focul, scot oul din apă și mă uit la el. Lui nu îi pasă dacă e fiert sau nu, lui nici măcar nu-i pasă dacă e mâncat sau nu.

Dar cui îi mai pasă de ceva?

Şi totuși, deși cred că nu îmi pasă, eu  trebuie să mănânc, chiar dacă nu îmi pasă ce gust are.

Şi mușc dintr-un măr, dar știu că el are viermi pe dinăuntru, și mai mușc o gură, și încă o gură, până îl termin.

Mă simt atât de infect, simt cu viermii mărului mi-au invadat inima și craterele mele sunt acum găuri în toată regula.

Dar am mâncat, crezând că dacă mie îmi pasă de mine, și stomacului meu o să îi pese de mine.

Dar lui nu i-a păsat, continuă să fiarbă și să se roadă încet încet.

Şi iar îmi pun întrebarea stupidă...de ce mi-ar mai păsa de ceva?

De ce mi-ar păsa ce crezi tu, dacă ție nu îți pasă ce cred  eu ?

Văd din nou cum soarele se chinuie să își strecoare o amărâtă de rază în inima mea. Şi mă gândesc că da ! Da, trebuie să îmi pese pentru că trebuie să te fac pe tine să îți pese.

Dacă mie îmi pasă, atunci îți pasă și ție. Dacă eu te pot face pe tine să îți pese, atunci mie îmi va păsa din nou.

Şi mă duc din nou să mănânc, în speranța că-i va păsa cuiva că eu pot să mănânc, în speranța că ție îți va păsa că eu pot din nou să mănânc.

Aleg o roșie de data asta. Aleg o roșie pentru că are culoarea inimii mele. Mărul era acru și verde, și nu mi-a păsat de el. Dar roșia e roșie, și e dulce, și cred că îmi pasă de ea.

O mănânc dintr-o înghițitură pe toată. Şi aștept să văd cum stomacului meu începe să-i pese de mine.

Şi nu, nu vreau să îmi pierd din nou speranța, nu vreau să cred că lui nu-i pasă. Tocmai de aceea aștept. Aștept cuminte, liniștită, să văd cum stomacul face loc soarelui să ajungă în inima mea. Pentru că soarelui i-a păsat odată, i-a păsat de mine.

Dar nu se întâmplă nimic. Stau degeaba și chiar nu mai am puterea să încerc să îmi pese. Sunt conștientă că stomacului meu nu-i pasă.

Şi a mai trecut o zi. Nici mărul nici roșia nu au dat vreo urmă că le-ar păsa. Şi mă culc, în speranța că mâine voi reuși să mă fac pe mine să îmi pese,  și astfel îți va păsa și ție din nou.

Dar nu îmi pasă dacă pot să dorm până mâine...