Prin întuneric

Era atât de întuneric. Şi eu stăteam pe banca aia putrezită din fața porții.

Nu erau stele, nu erau lumini. 

 Ţineam strâns în mâinile mele aspre un pahar. Un pahar gol, cu formă cilindrică.

Şi întorceam paharul ăla pe toate părțile. Şi ce dacă era întuneric și nu exista nici o urmă de lumină? Eu simțeam. 

Da, aveam puterea, în ciuda întunericului ce mă cuprindea, să mai simt ceva.

Dar eu nu vroiam să simt nimic. Dacă nu puteam să vad, ce rost avea să mai simt ? 

Nu mi se părea corect, nici măcar pentru săracul pahar. El era umbrit de mâinile mele aspre și umplut cu întuneric. Şi mă simțea pe mine, îmi simțea mâinile.

Şi sărmanul pahar era zguduit. De ce trebuia să simtă atât de puternic atingerea mea dacă nu mă putea vedea?

Şi picături au început să curgă din pahar. Curgeau din ce în ce mai multe.

Ştiam că nu îi place, dar eu, ca o egoistă continuam să îl mângâi.

Continuam să îl mângâi pentru că așteptam să se facă lumină. Așteptam să îl vad în splendoarea lui. Vroiam să îl văd cum se umple cu soare, nu cu picături.

Aveam convingerea că o să fim fericiți amândoi. Ştiam că și eu și paharul vom fi bucuroși dacă ne privim în lumină.

Dar nimeni nu vroia să aprindă lumina.

Puteam să aprind măcar o lumânare. Iar el putea să se transforme în lumină.

Şi m-am hotărât. Voi fi eu prima care va aprinde lumina pentru  noi.  Voi fi eu prima care îmi voi înmuia mâinile aspre.

Şi am aprins o lumânare. Şi s-a făcut lumină. 

Iar paharul meu a încetat să mai lăcrimeze. Am fost atât de bucuroasă... dar pentru scurt timp, pentru că paharul meu s-a spart în bucăți mărunte, să nu mai poată fi cules..