Patru motive pentru care trebuie să zâmbeşti că a venit primăvara

De când mă ştiu, primăvara este anotimpul care mă binedispune cel mai mult. Am o stare de spirit incredibilă, totul funcţionează mai bine, toate problemele parcă dispar iar oamenii parcă par mai prietenoşi. Iată câteva motive simple pentru care ar trebui să zâmbeşti că a venit primăvara.

1. Natura prinde viaţă şi culoare

Clar nu mă dau pe spate florile. Mă bucur dacă le primesc însă nu mă dau pe spate cum m-ar da o broşă, sau o clamă de păr, sau chiar un săpun împachetat frumos.

În schimb, primăvara e altceva. Ţi se înmoaie toate simţurile când vezi flori la tot pasul. Colorate, frumoase şi parfumate.

Astăzi, când am ieşit în oraş, tot oraşul era colorat. Galben, roşu, verde, mov... Frumos este că nebunia asta va ţine cu siguranţă până la sfârşitul lunii martie, ceea ce nu te poate face decât să zâmbeşti.

Lăsând la o parte florile comercianţilor, să nu uităm că avem o întreagă natură de admirat. Toate plantele încep să prindă viaţă şi copacii încep să înflorească. Cum să nu te bucure un astfel de peisaj?

2. Zile mai lungi

Asta mă face să zâmbesc cu gura până la urechi. Nu pentru că ar însemna că ai mai puţină treabă dacă s-a mărit ziua, căci tu poţi munci liniştit şi până la ora zece noaptea, ci pentru că ai mai mult spor în tot ce faci. Cerul de culoarea gri şi înserarea timpurie te fac să lucrezi într-un ritm mai lent. Orice ai face!

Din fericire se întunecă la ora 18.00 de acum, iar o singură oră în plus chiar face diferenţa!

3. Haine mai subţiri, accesorii mai multe

Iubesc femeile în anotimpul primăvăratic. Sunt aşa de drăguţe când poartă accesorii frumoase, eşarfe, sacouri lejere. Din fericire nu numai femeile pot renunţa la paltoanele groase şi obositoare, la mănuşi şi căciuli, ci şi bărbaţii. Ceea ce reprezintă un nou motiv de a zâmbi.

4. Mai mult timp petrecut în aer liber

În ciuda faptului că mediul înconjurător este poluat, o plimbare în parc te umple cu energie. Mergi cât mai mult pe jos, pe lângă faptul că este sănătos, vei avea şi o stare de spirit mult mai bună.

Citeşte mai departe >>

Fructul interzis – mai apetisant?

Este o regulă general valabilă şi funcţionează precum legea gravitaţiei. Fructul interzis este întotdeauna mai apetisant. Nu înţeleg cum funcţionăm noi oamenii şi de ce suntem atât de fascinati de lucrurile pe care nu le putem obţine sau pe care le putem procura foarte dificil.

Fie că e vorba de un job, de un iubit, de o excursie sau de bunuri materiale, tentaţia rămâne întotdeauna ridicată dacă procedeul de obţinere este complicat sau chiar interzis.

Tentaţia de a agăţa un iubit... nedisponibil

Că are o iubită sau te miri din ce motive e nedisponibil, dacă nu ai voie să-l curtezi... pare mult mai interesant. Creierul nostru îşi aprinde toate luminiţele de la sectorul „interesant”, şi după cum bine ştim că toţi suntem fascinaţi de lucruri interesante, lucrurile iau o întorsătură deloc simplă. Parcă pare şi mai inteligent dar şi frumuşel şi şarmant.

Motivul pentru care suntem atraşi de astfel de persoane este cu certitudine indiferenţa. Pentru că indiferenţa te face mai puternic, mai curios şi de cele mai multe ori, ambiţios.

Dacă partenerul pe care ţi-l doreşti este nedisponibil, atunci se va purta cu tine cu indiferenţă, căci nu are nevoie de tine. Tocmai asta te atrage şi mai mult, şi din păcate nu avem cum să schimbăm cu nimic atracţia noastră faţă de indiferenţă.

Pe de altă parte, având în vedere că indiferenţa este cea mai bună armă a unui om, ea nu se întinde la cote maxime, are totuşi o limită. Când o persoană este total indiferentă şi nu lasă nicio urmă de disponibilitate, s-ar putea ca foarte curând să îţi pierzi interesul.

Deci până la urmă, partenerii nedisponibili nu sunt chiar uşi de biserică, căci lasă o portiţă deschisă şi o urmă de speranţă. Şi acesta este motivul pentru care continui să îţi doreşti un fruct interzis.

Tentaţia de a avea bunuri materiale

Doar nu e un lucru rău să îţi doreşti să poţi avea orice. Iar când nu-ţi permiţi un lucru, tentaţia de a-l cumpăra este mult mai mare. Ştii ceasul aela care ţi s-a părut drăguţ? Când ai văzut cât costă parcă ţi s-a părut şi mai fascinat. Raportul calitate preţ este foarte important pentru tine, deci un preţ mai mare reprezintă o calitate mai bună.

Nu exista un ceas mai frumos decât acela şi chiar refuzai să te uiţi la altele. Până ai făcut un sacrificiu, economii drastice, şi l-ai achiziţionat.

Cât a durat starea de euforie? Cam o lună, căci te-ai plictisit. Iar asta pentru că l-ai purtat în exces şi te-ai obişnuit cu el.

Obişnuinţa, pe care o putem corela foarte bine cu rutina, nu prea este prietenoasă cu oamenii. Din moment ce totul se schimbă rapid în zilele noastre, tehnologia, parfumurile, vedetele, hainele, este normal să fim atraşi de lucruri noi şi să ne plictisim rapid de cele vechi.

Când ne îmbrăcam cu frunze, nici nu cunoşteam termenul „plictisit”. Cunoşteam termenul „normal”, care este de când lumea! Şi nimeni nu se plictisea, toată lumea făcea ceva normal.

Din moment ce în zilele noastre este normal să apară în fiecare lună o nouă colecţie în toate domeniile posibilie, noi dorim să ne adaptăm „normalităţii”.

Concluzia? Nu face excese. Niciodată. Poartă un ceas trei zile şi apoi schimbă-l sau dă-l jos de la mână dacă nu ai altul. Dă-te cu un parfum dierit în fiecare săptămână, etc.

Tentaţia de a face lucruri strict interzise prin regulament

Astea chiar sunt interesante. Îmi amintesc că eram la piscina unui hotel iar regulamentul nu permitea accesul după ora 23.00.

Hah! Mă face pe mine un regulament? Bineînţeles că m-am dus la piscină, pe furiş, şi am intrat în apă tiptil, ba chiar vedeam paznicii pe marginea piscinei pe care am reuşit să-i păcălesc foarte bine.

Însă după ce am înotat o oră, m-am plictisit teribil. Ce am rezolvat? I-am păcălit, a fost interesant, însă nu mai vedeam nimic amuzant. Aşa că m-am aruncat în piscină ca să fac zgomot. Bineînţeles că m-au prins!

Atunci chiar mi s-a părut amuzant. Ce puteau să-mi facă în afară de a-mi spune că nu am voie să fiu acolo la ora aia? Am ieşit frumuşel şi mi-am văzut de treabă cu o satisfacţie nemaipomenită.

Bineînţeles că exemplele sunt nenumărate. „Accesul strict interzis” – dar ce o fi înăuntru de este aşa interzis?

Din nou, curiozitatea şi ambiţia câştigă detaşat. În primul rând pentru că suntem curioşi din naştere şi în al doilea rând pentru că ne dorim să fim puternici, să ne lăudăm că am reuşit imposibilul. Când ai intrat într-un loc interzis şi nu te-a prins nimeni, nu ai fost mândru când ai spus că ai reuşit să faci asta?

Prin urmare, fructul interzis este într-adevăr mai apetisant. Strict pentru că este interzis.

Sursa foto: via

Citeşte mai departe >>

Când ştii că despărţirea a devenit inevitabilă?

Orice început are un sfârşit! Dar ştim noi când este cazul să punem punct? Când realizăm că am ajuns într-o situaţie fără ieşire, că batem pasul pe loc de o perioadă bună de timp, că ceva nu mai merge?

Trezirea la realitate este brutală şi tristă. Începi să te întrebi ce s-a întâmplat, în ce moment s-a înfiripat răceala şi înstrăinarea dintre voi.

Priveşti persoana iubită şi nu o mai recunoşti. Este o fiinţă străină, individuală, ce nu îţi mai aparţine. Te blamezi, cauţi răspunsuri acolo unde întrebările nu îşi mai au rostul.

Iată cinci semnale de alarmă că relaţia se află la final

1.Nu mai simţiţi nevoia să împărţiţi clipe intime. Atracţia sexuală dintre voi s-a stins treptat. Tentativele de a avea o viaţă amoroasă constantă şi dinamică eşuează din lipsa apetitului sexual. O relaţie care nu este împlinită la nivel sexual, va sfârşi printr-o despărţire. Frustrările se acumulează şi este din ce în ce mai greu să doreşti persoana de lângă tine. Din acest motiv, devine inevitabil ca unul dintre parteneri să nu încerce să găsească conexiunea, atracţia şi satisfacţia pe care o dă sexul, cu o altă persoană.

2.Certurile au devenit tot mai dese. Dacă la început totul era minunat şi presărat cu fluturaşii din stomac, acum tot mai multe defecte şi obiceiuri te deranjează. Conflictele au devenit un obicei zilnic. Vă treziţi că vă certaţi de la banalităţi, că ironiile sunt la ordinea zilei. Sunteţi amândoi iritaţi în prezenţa celuilalt şi aruncaţi replici dure şi generalizări despre ceea ce face, sau nu face celălalt.

3.Aţi devenit introvertiţi şi egoişti. Nu mai discutaţi, cu adevărat, despre ce gândiţi sau simţiţi. Voioşia şi relaxarea în prezenţa celuilalt au dispărut ca prin farmec. Distanţarea este mai mult decât o stare, devine un mod de a fi. Vederea partenerului nu îţi mai provoacă bucurie sau emoţie, dorul nu îşi mai face apariţia. Timpul trece greu atunci când sunteţi doar voi, nu mai găsiţi activităţi recreative sau amuzante şi nu mai discutaţi despre ce aţi făcut pe parcursul zilei.

4.Te gândeşti tot mai des la deteriorarea relaţiei. Dacă în mintea ta au început să apară îndoieli în privinţa stabilităţii relaţiei, pui sub lupă toate aspectele şi găseşti tot mai multe aspect negative, devine cert că relaţia este la final. Începi să îţi verifici perechea, ai senzaţia că îţi ascunde lucruri şi eşti tot mai suspicios cu privire la comportamentul partenerului.

5.După ce ai conştientizat că relaţia s-a destrămat, devine inevitabilă discuţia cu partenerul. Apar două opţiuni - fie acceptaţi situaţia şi vă conformaţi cu ideea că totul s-a sfârşit şi puneţi punct, fie încercaţi să vă salvaţi relaţia. Regăsiţi un punct de plecare, un compromis şi porniţi într-o ultimă încercare, de această dată conştientă, să reuşiţi.

Alegerea trebuie să vă aparţină în totalitate. Să o faceţi la nivel de sine, iar apoi la nivel de cuplu. Sunteţi singurii care pot hotărî dacă despărţirea a devenit sau nu inevitabilă!

Citeşte mai departe >>

Apelăm sau nu la consilierea maritală?

     Dacă acum câţiva ani doar vedetele de la Hollywood apelau la consilierea maritală, mai nou, a devenit o modă şi la noi. Tot mai multe cupluri apelează la astfel de cabinete specializate, ca o ultima resursă pentru regăsirea armoniei în relaţie.

     Consilierea maritală  reprezintă de fapt, o formă de terapie psihologică prin care cei doi parteneri din cadrul unei căsnicii sau a unui cuplu sunt ajutaţi să dezvolte aptitudinile necesare pentru a rezolva cu succes conflictele maritale.

     Statisticile arată că problemele încep să apară după primii cinci ani de relaţie. Cauzele pot fi multiple, de la lipsa comunicării, scăderea apetitului sexual, monotonie,  până la neînţelegeri şi infidelitate.

     Scopul consilierii maritale este acela de a îmbunătăţi abilităţile de comunicare prin ascultarea şi înţelegerea mesajului într-un mod optim, prin reclădirea relaţiei intime şi crearea unui program care să ajute la înţelegerea şi rezolvarea conflictelor.

     Pe de altă parte, consilierea maritală poate face mai mult rău decât bine, potrivit unui raport al Guvernului Britanic. Iar asta, din cauză că partenerii se pot simţi slabi sau derutaţi şi pot resimţi din plin eşecul relaţiei în faţa consilierului. Majoritatea indivizilor apelează la un consilier marital când este prea târziu şi nu mai e nimic de reparat. Conştientizarea şi dezbaterea problemelor în faţa unei persoane străine nu fac decât sa accentueze frustrările acumulate.

     De aceea, cele mai multe cupluri încearcă să îşi rezolve  singuri problemele. Aceştia consideră că necesitatea unui ajutor specializat înseamnă eşuarea relaţiei ajungând la concluzia că despărţirea va fi inevitabilă.

Daca doriţi sau nu să vă „spălaţi rufele” în public, apelaţi sau nu la consilierea maritală, un lucru este cert: rata divorţurilor este în continuă creştere !

Citeşte mai departe >>

Replici prost interpretate

Acum nu mai sunt sigură dacă am ales bine titlul... replici prost interpretate... Hai să zicem mai degrabă, replici interpretabile sau replici pe care, dacă le analizăm puţin mai atent, înseamnă cu totul altceva decât credem noi. În general, oamenii aud doar ce vor să audă şi înţeleg doar ce le convine şi poate că anumite sensuri şi interpretări au devenit atât de tipizate încât varianta mai apropiată de adevăr i-ar lăsa cu gura căscată. În stilul clasic sistematizat, urmează 4 replici despre care, personal, cred că sunt cel mai prost înţelese din limba română. Explicaţie suplimentară: faptul că replicile care urmează pot fi interpretate şi altfel nu înseamnă că cel care le rosteşte chiar asta vroia să spună; e fascinant, în schimb, cum au ajuns să fie golite de sens...

”Nu ştiam pe cine să sun...” / ”Simţeam nevoia să vorbesc cu cineva...” şi alte variaţii pe temă. Pe astea cred că le-am auzit cel mai des în filme, alături de deja clasica ”Let’s get out of here!”, care se aplică în absolut orice situaţie. Ei bine, să interpretăm puţin. Dacă un prieten te sună, supărat fleaşcă dintr-un oarecare motiv, şi-ţi spune că simţea nevoia să vorbească cu cineva şi nu ştia la cine să apeleze, ai tendinţa aia ca pentru o milisecundă să te simţi al nabii de bine: ”Da, are încredere în mine, are nevoie de sfatul meu, mamă cât de tare sunt!” Dar dacă replica ”Nu ştiam pe cine să sun...” s-ar traduce de fapt prin ”Am sunat şi eu la întâmplare primul număr pe care mi-au picat ochii...”, iar ”Simţeam nevoia să vorbesc cu cineva...” s-ar completa cu ”...nu contează cine, doar să mă asculte....”? Pentru că dacă chiar vroia să vorbească cu tine, ţi-ar fi zis ”Simţeam nevoia să vorbesc cu tine...”.

”Frate, v-am sunat pe toţi, niciunul nu vrea...”. Asta e legată de invitaţii şi jur că nu îşi are nicidecum locul într-o conversaţie. Acelaşi prieten care mai devreme avea nevoie să se plângă te sună acum să te invite undeva – de la o banală cafea până la nu-ştiu-ce excursie extra-mega-organizată. Eh, dacă îl refuzi şi îţi mai şi serveşte replica asta minunată, ce poţi să înţelegi? Că, într-un fel, erai ultima opţiune, nu? Adică, a mai sunat 20 de oameni înaintea ta şi dacă tot era la capitolul ’dat telefoane’, s-a gândit să te sune şi pe tine, că nu strică. Dacă accepţi invitaţia, bine, dacă nu, oricum se cam resemnase, că i-a sunat şi pe ceilalţi 20 înaintea ta care l-au refuzat.

”Fii serios...” / ”Pe bune?” şi întregul arsenal de replici al căror pur rol e să-i demonstreze interlocutorului că tu chiar îl asculţi şi să ajute la fluiditatea conversaţiei. Sau, nu? Dacă îi spui cuiva ”Fii serios...”, teoretic înseamnă că tu până acum ai crezut că glumeşte, deşi el îţi povestea cum s-a certat azi cu şeful la serviciu şi ştim cu toţii că în cazul ăsta nu prea îţi arde să faci glume. La fel e şi cu ”Pe bune?”, la care celălalt ar putea foarte bine să-ţi spună: ”Nu, mă, glumeam!! Nu mi-am pierdut azi portofelul şi nici nu l-am căutat ca nebunul’ două ore după-aia!”

”Sincer...” / ”Nu, acum serios vorbind...” / ”Lăsând gluma la o parte...” şi, la fel, variaţii pe temă. Cred că sunt cele mai caraghioase şi golite de sens replici din limba română. Oricare din ele, folosită la începutul unei fraze şi mai ales după ce tu deja trăncăni în legea ta de două minute înseamnă, practic, că până acum tot ce-ai spus a fost o maaaare vrăjeală, mai ales standardul ”Sincer...”. Ce să înţeleagă interlocutorul tău, că până acum nu prea ai fost sincer, nu? Sau, şi mai bine, că doar când foloseşti replica asta la începutul unei propoziţii eşti cu adevărat sincer, că în restul timpului minţi de îngheaţă apele.

Citeşte mai departe >>

Copii în haine de adulţi

Mai toţi suntem copii în haine de adulţi. Să ne gândim logic, odată cu trecerea anilor se schimbă multe, însă anumite lucruri rămân mereu la fel, iar printre cele mai pregnante se află şi acele obiceiuri mai mult sau mai puţin proaste rămase de cînd erai copil. Dacă zici că nu e aşa sau nu-ţi vine niciunul în minte, am făcut eu o mini-listă, inspirându-mă în mare parte de la chestiile ’copilăreşti’ pe care eu încă le fac.

• Ţi-e foame rău de tot, dar observi că nu mai ai pâine în casă. Ăsta e un complot al universului!! Cobori la chioşcul standard de lângă blocul tău, cumperi pâine şi pe drumul spre casă, nu te poţi abţine să nu muşti colţul. Are el ceva aparte, o fi mai crocant decât restul pâinii, cine ştie. Şi automatismul ăsta a rămas de când erai copil şi te trimitea mama la magazin înainte de masă – tu nu mai ştiai nici cum te cheamă de foame, iar ca să mai ’rezişti’ câteva minute, te amăgeai cu colţul pâinii.
• Ieşi din casă şi te duci... unde o fi, la serviciu, la cursuri, pur şi simplu în oraş, mă rog. Pe lângă faptul că verifici clanţa uşii de la intrare de vreo două ori ca să te asiguri că uşa e cu adevărat închisă, din când în când ai tendinţa de a-ţi verifica geanta sau buzunarele ca să vezi dacă mai ai cheile, telefonul şi portofelul. Nu că ar avea alea cum să dispară din moment ce tu le-ai pus acolo când ai plecat de acasă, dar ca să fii sigur, pentru că atunci când erai copil, mama îţi dădea cheile de la casă şi îţi spunea de zece ori înainte să ieşi pe uşă să ai grijă să nu le pierzi.
• Ieşi din casă şi te duci... unde o fi. Dar pe drum spre destinaţia ta, îţi dai seama că ai uitat ceva acasă şi e musai să te întorci. Îţi scoţi telefonul şi îţi suni colegul de apartament, partenerul de viaţa, mama, tata, sora sau pe oricine cu care locuieşti (evident, punctuleţul ăsta nu se aplică celor care locuiesc singuri) şi le zici că ai uitat acasă... să zicem... cheile. Eh, exceptând cazurile în care stai la etajul patru, deşi nu e neapărat exclus, îţi va fi lene să urci până în casă să-ţi iei cheile şi îi vei spune persoanei pe care ai sunat-o în prealabil să iasă la geam să ţi le arunce. E exact ca atunci când erai copil, numai că acum în loc să răcneşti la mama să-i ceri mingea sau păpuşa sau mai ştiu eu ce şi să iasă tot cartierul la geam din cauza vocalizelor tale de privigheCioară, acum te-ai modernizat şi dai un telefon. Ah, şi nu mai ceri vreo jucărie, ceri cheile sau nu ştiu ce acte pe care le-ai uitat.
• Trebuie să ajungi undeva, însă eşti deja în întârziere. Şi atât de mult te-ai lălăit prin casă făcând nimic, încât cu cinci minute înainte să ieşi pe uşă, îţi dai seama că parcă ai mânca ceva. Nu mai ai timp să te opreşti pe la vreun magazin sau fast-food (că la ce cozi sunt la McDrive mai nou, numai fast-food nu mai e...), aşa că rupi un colţ de pâine, dacă mai ai timp pui şi ceva în el (salam, caşcaval, ce-o fi), dacă nu, asta e, şi o zbugheşti pe scări clefăind de zor. Când erai copil, nu te grăbeai să ajungi undeva anume, dar vroiai să ieşi afară la joacă fără să mai pierzi vremea prin casă, iar dacă asta înseamna să mănânci din mers, nicio problemă, că doar oamenii, în general, sunt multifuncţionali.

Citeşte mai departe >>

Momente în care propriul corp te dezamăgeşte

Ştii cum e, nu prea poţi să ai încredere în nimeni 100%, nici măcar în tine însuţi, pentru că sunt momente în care ajungi să te dezamăgeşti chiar dacă iniţial ţi-ai promis altceva. Totuşi, azi nu vorbim despre încălcarea promisiunilor sau despre orice altă chestie abstractă pe care o face creierul tău; azi vorbim despre corpul tău care, în anumite momente, insistă să facă exact ce nu vrei tu. Din nou, să ne organizăm, deşi înşiruirea va fi total aleatorie.

Momentul 1. Ţi-e somn. Rău de tot. Atât de somn încât dacă ar fi fost posibil să mergi şi să dormi în acelaşi timp, ai fi campion olimpic la asta. Şi ajungi acasă, te schimbi în 2,7(3) secunde şi sari în fundul patului. Şi închizi ochii, aşteptând binecuvântarea. Şi îi deschizi înapoi. Şi repeţi operaţiunea de vreo 10 ori. Indiferent cât de leşinat eşti, creierul tău insistă să rămână treaz pentru că, probabil, mai are el ceva de arhivat din ziua respectivă sau e prea în priză, cine ştie ce te-a stresat peste zi. Eh, poţi să fugi în jurul blocului, să bei 2 litri de lapte cald, să numeri oi şi fluturi şi brontozauri, poţi să faci ce ştii, aia e o noapte ratată în mod irevocabil.

Momentul 2. Cred că sunt mult mai multe momente în care s-ar aplica ceea ce urmează, însă mie cel mai elocvent exemplu mi se pare jocul Ascunselea. Ţi-ai găsit cea mai tare ascunzătoare ever, nici Superman cu viziune în raze X nu te-ar găsi şi aştepţi momentul potrivit să ţâşneşti de acolo şi să i-o iei înainte celui care a pus ochii. Numai că respectivul a cam început să mişune pe lângă tine şi, deşi nu te vede, parcă simte că eşti acolo. Ăsta e momentul în care trebuie să taci mâlc ca să scapi de ’duşman’. Şi atunci strănuţi. Şi din cauză că noi oamenii auzim stereo, ne dăm seama de unde vine sunetul. Ăla de te căuta se întoarce spre tine, parcă i se şi conectează urechile cu ochii în mai puţin de o secundă, te vede şi adio şansa ta. Trist.

Momentul 3. Pe acelaşi sistem, vorbim de tuse. Aveam acum câţiva ani un examen de dat, iar regulile erau destul de ciudăţele şi de stricte în ceea ce priveşte ’conduita’. Ca exemplu, ni se spusese să nu intrăm în sală cu apă minerală sau cu sucuri acidulate pentru că zgomotul produs de deschiderea sticlelor respective i-ar deranja pe colegi. Mă rog, ideea e că eu eram răcită de ceva timp; cred că trecuse o săptămână şi eu eram în acelaşi stadiu. Eh, eu consider că răceala are două inconveniente care, slavă Domnului, nu prea se manifestă simultan: tuşeşti şi ţi se înfundă nasul. Amândouă sunt groaznice, nici nu ştii ce să alegi, presupunând că ai putea. Eu atunci aveam răceală cu tuse. Şi în mijlocul examenului, m-a apucat un acces de tuse serios de nu puteam să mă opresc. Ce să bei apă, ce să respiri nu ştiu cum, la toaletă n-aveam voie că era o probă de o oră şi jumătate, parcă, şi după-aia urma o pauză. Un sfert de oră a durat toată distracţia, până s-a gândit şi gâtul meu că s-a distrat destul. Iar dacă mai ţinea şi numai 5 minute, sigur învăţam să tuşesc pe silenţios.

Momentul 4. Ne întoarcem la somn. De data asta, sigur o să adormi rapid. La fel, 2,7(3) secunde să aterizezi în pijamale, încă una să aterizezi în pat, încă vreo două să-ţi aranjezi perna, te mai foieşti de câteva ori, tragi aer adânc în piept, expiri zgomotos şi închizi ochii. Doamne, ce bine e în pat!! Bine, nu că ai fi tras toată ziua la jug, dar, oricum... mai trec maxim 15 secunde şi parcă te-ai duce la baie. De ce nu te-oi fi dus tu dinainte să te bagi în pat e unul din misterele nerezolvate ale umanităţii. Şi parcă nu te-ai da jos din pat, că e cald şi bine şi doar ce ai găsit o poziţie din care nu te-ai mişca nici dacă ţi-ar pune cineva un pistol la tâmplă. Şi încerci să ignori senzaţia aia ciudată. Dar nu merge neam! După încă vreo 3 tentative de a nu băga în seama nevoia brusc acută de a merge la baie, decizi să te ridici din pat. Ajungi la baie şi... Surpriză!! Era doar o senzaţie, că de fapt, tu n-aveai nevoie, că fusesei la baie cu jumătate de oră înainte...

Momentul 5. Ăsta e printre cele mai epice. O primă întâlnire. Sau a doua, mă rog, ideea e că urmează să se finalizeze cu un sărut. Ştii tu în adâncul sufletului tău că acolo o să se ajungă. Şi nu mai poţi de nerăbdare, dar încerci să nu-ţi arăţi disperarea că deh, toţi facem pe inabordabilii din când în când. Mă rog, trec cele câteva ore alocate întâlnirii sau ce-o fi şi urmează partea distractivă. Evident, e cu închisul ochilor, cu înclinatul capetelor, de astea. Şi când mai sunt 3 centimetri până la gloria eternă, te apucă sughiţul. Dar aşa, pe bune. Pe ’colegul’ tău de sărut îl bufneşte râsul, că na!, e caraghios, să recunoaştem. Numai că ţie nu-ţi prea vine să râzi şi evident, recurgi la metode băbeşti de alungare a năpastei. Îţi ţii respiraţia până te faci mov, înghiţi în sec, te ţii de nas, stai în cap şi ce alte metode or mai fi. Nu merge niciuna şi te laşi păgubaş. Sughiţi tot restul întâlnirii şi îţi trece abia după ce intri în casă şi ajungi la tine în cameră.

Citeşte mai departe >>

Frustrările unui om nebun

   Am un prieten care îmi spune constant că sunt nebună. Primele câteva dăţi l-am contrazis. După-aia m-am obişnuit să zâmbesc şi să zic ”Da!”. Îmi place să cred că nu vorbeşte serios, dar nici nu-mi bat capul să-l întreb dacă e aşa sau nu. Oricum, nu despre asta e vorba. E vorba despre micile frustrări pe care le are fiecare din noi, ceea ce ne face pe toţi mai mult sau mai puţin nebuni. Sau, ca să mă exprim mai dulce, unici. Dar să detaliem. Ce poate fi frustrant?

Scenariul 1. Ieşi cu prietenii undeva – în oraş, la un grătar, la o petrecere, oriunde. La un moment dat, decizi să te retragi în glorie înaintea lor. Eh, chiar dacă ei mai rămân fie şi numai un sfert de oră, întotdeauna se întâmplă ceva interesant în acel sfert de oră pe care tu, inevitabil, îl ratezi. Că e o fază amuzantă, o întâmplare haioasă, o perlă scoasă de vreunul din ei, toţi vor glumi a doua zi pe tema asta iar tu nu vei înţelege absolut nimic. Şi te întrebi de ce n-ai mai rămas şi tu şi te hotărăşti ca data viitoare să pleci ultimul, ca să te asiguri că eşti în toiul evenimentelor. Evident, când faci asta, nu se întâmplă nimic interesant. Frustrant.

Scenariul 2. Tu şi X aţi păţit o chestie funny. X decide să le povestească şi celorlalţi ce s-a întâmplat, numai că, om fiind, poate nu-şi aminteşte faza exact sau modifică fără să vrea anumite detalii care oricum sunt minore sau insignifiante. Tu, ca un veritabil fixist ce eşti, nu te poţi abţine să nu intervii ca să inserezi varianta reală. Parcă te zgârie pe creier că ştii că, de fapt, nu era ora 6 seara când s-a întâmplat, era 6 jumate şi eraţi la Carrefour, nu la Real. Şi te enervează că vrei tu neapărat să respecţi ’adevărul istoric’, chiar dacă ştii că întrerupându-l pe cel care povesteşte, strici tot farmecul poveştii. Mai frustrant.

Scenariul 3. O mână de oameni, toţi nebuni, toţi cu ideile lor. Numai că întotdeauna unul din ei va fi Capul Răutăţilor. ”Hai să mergem în barul Ţ!”. ”Foarte tare, hai!”. Şi abia aştepţi, că e unul din barurile care îţi place şi n-aţi mai fost acolo de un secol şi nu mai poţi de nerăbdare. Dar cu un sfert de oră înainte să plecaţi, vine Capul Răutăţilor şi zice: ”Haideţi mai degrabă în barul Y, am auzit eu că e super tare!”. Şi are o putere de convingere atât de mare încât toţi se sucesc după el, şi tu, implicit, că deh, doar aţi ieşit cu toţii. Şi ajungeţi în barul Y, nu-ţi place de nicio culoare şi blestemi toată seara, suspinând cu jale după barul Ţ, unde aveau limonadă colorată cu umbreluţă în pahar. Şi mai frustrant.

Scenariul 4. Tu eşti Capul Răutăţilor. Şi ieşiţi sâmbătă seara în oraş. Şi toţi vor la bowling. Foarte drăguţ. Parcă ai vrea şi tu, dar parcă ai merge la patinoar, că tot e decembrie şi e destul de frig şi parcă îţi arde de nişte căzături pe gheaţă. Fiind Capul Răutăţilor, îi convingi pe toţi să mergeţi la patinoar. Cât extaz! Ajungi acolo şi nu trece niciun sfert de oră şi cazi şi îţi rupi mâna. Ambulanţă, spital, operaţie, de astea. Mai bine te duceai la bowling. Cel mai frustrant.(Sabrina, asta e pentru tine! :P)

Citeşte mai departe >>

Cum treci peste o despărțire

După ce am citit 459596 de articole care îți spun cum treci peste o despărțire, și credeți-mă pe cuvânt că am făcut asta în ultimele 4 zile, după ce am văzut cum persoane care au avut o relație de 2 săptămâni au dat sfaturi despre cum poți trece peste o despărțire sau persoane care n-au trecut în viața lor prin așa ceva, m-am enervat tare.

Şi dacă tot dați search pe google să aflați ce înseamnă să treci printr-o despărțire, și dacă voi, cei cu relații de 2 săptămâni dați sfaturi despre ce e aia despărțirea și cum poți să treci peste, o să vă spun eu acum, adevărul.

Există niște etape ale unei despărțiri, așa că le voi prezenta pe rând.

Etapa numărul 1 a despărțirii – Perioada de șoc

Asta se întâmplă în secunda în care afli că persoana lângă care ai trăit 100 de ani nu te mai iubește și îți dă papucii. Intri într-un șoc instant și nu-ți dai seama ce te-a lovit. Şi ți se face rău și începi să plângi ca fraierul, că așa ceva nu e posibil. Păi cum să treci peste asta ? Chiar crede cineva, sau mai bine zis, este cineva atât de naiv încât să te învețe să îți spui în mintea ta în momentele  alea “O să fie mult mai bun viitorul iubit” ?

Nu, nu fiți naivi, doare și doare al dracului de tare și îți este cel mai rău din lume și nu te gândești decât că el e iubitul tău de-o viață. Te doare în pix de altceva.

Etapa numărul 2 a despărțirii – Perioada de negare

Asta e a doua zi după ce te-ai despărțit de iubitul tău, sau mai bine zis după ce ți s-au dat papucii. Căci dacă tu ești cel ce ia decizia că trebuie să te desparți de cineva nu ai nevoie să citești articolul ăsta, căci nu suferi.

În ziua asta, când te trezești, iei telefonul în mână și îți suni iubitul. Şi vrei să crezi că nu e adevărat ce s-a întâmplat cu o zi în urmă. Așa ai tu impresia, că nu te-ai despărțit de nimeni. Dar el îți spune cu nonșalanță și cu o ușurință în voce de n-ai văzut în viața ta, că da, e adevărat și că nu îi e deloc dor de tine și că e foarte sigur de decizia luată.

În ziua asta nu poți să pui nimic în gură căci îți vine să vomiți. Plângi și te dai cu capul de pereți și plângi și iar plângi. Şi nu îți vine să crezi că ți s-a întâmplat ție, nu îți vine să crezi că persoana cu care mâncai din aceeași farfurie nu vrea să mai audă de tine DELOC. 

Dar se face seară, te pui în pat și plângi până pe la 4 dimineața, adormi și te trezești la 6 dimineața.

Etapa numărul 3 a despărțirii – Perioada în care viața ta nu mai are sens

Pentru această zi, păstrăm elementele etapei de mai sus ale despărțirii, adică alea în care plângi și te dai cu capul de pereți și nu mănânci. Nu mănânci că nu poți, nu că nu vrei.

E ziua în care vrei să te arunci de la balcon, în care dacă el nu îți răspunde la telefon crezi că s-a dus cu alta și încep să se contureze în mintea ta niște imagini foarte dureroase.

Crezi că s-a despărțit de tine pentru alta. Doamne Dumnezeule, ce oribil te simți. Ţi se sfâșie inima și urli de durere. Este inexplicabil în cuvinte. Nu există o durere mai mare. Şi culmea e că nu-ți dai seama ce dracu' te doare. 

Ești leșinată deja, că n-ai mâncat și n-ai dormit de 3 zile, și te gândești cum să scapi de durere. Dar fiindcă încerci orice, simți că vrei să mori. Vrei să mori pentru că orice încerci nu îți taie durerea aia oribilă.

Şi chiar dacă ești sfâșiat de durere și simți cum ți se scurge viața printre degete, te agăți de o speranță și mergi mai departe în ideea că mâine vei găsi o soluție.

Nici în seara asta nu dormi, stai liniștit.

Etapa numărul 4 a despărțirii – Perioada în care conștientizezi ce se întâmplă.

Dar stai un pic, că nu te trezești după alea două ore de somn și conștientizezi așa deodată că ai trecut peste despărțire.

Nu  nu, mai urmează câteva ore de coșmar. Iar încerci din toate puterile tale să faci ceva, încerci să te convingi și pe tine și pe el că vă iubiți. Crezi cu îndârjire că o să meargă, crezi că nu trebuie să vă despărțiți.

Mda, e cea mai nasoală zi, pentru că acum nu mai ai nimic de care să te agăți. Nu mai ai nici speranță și nu mai ai nici pe nimeni alături. Şi acum îți fuge pământul de sub picioare, nu mai ai aer și nu mai vezi nimic în fața ochilor. Nu te mai interesează de nimeni și de nimic.

Şi urli din toți plămânii până nu mai ai vlagă. Şi după o zi oribilă, în care oricum nu te-ai mișcat, simți că îți aruncă cineva cu o piatră în cap și îți spune: “Hei !! Trezește-te la viață”. 

Şi deschizi ochii și ești un alt om. Te gândești la tine, te gândești ce rău îți este și știi clar că nu se mai poate. Acum este momentul în care conștientizezi.

Prin conștientizare reușești să mergi mai departe. Prin conștientizare înveți să te prețuiești pe tine.

Te gândești că poate e o decizie bună sau poate e una rea. Dar este o decizie luată și nu poți schimba nimic. De aici încolo, treaba ta e terminată.

Tu nu mai ai nimic de făcut. Nu trebuie decât să lași timpul să treacă. Să nu cumva să te agăți de o speranță !! Că nu funcționează.

Pornește doar de la ideea că poate peste o lună sau două, lui îi va fi dor de tine și ție nu. Sau poate peste o lună sau două, ție îți va fi dor din nou de el, și lui nu. Sau poate vă va fi dor amândurora peste 3 luni.

Sau poate o să mergeți mai departe pe drumuri diferite peste 3 luni.

Nu fi sigură că te vei împăca cu el, căci nu poți trece mai departe. Clachezi.

Nu rămâne înfundată pe o idee căci timpul îți va da cele mai bune idei și cele mai bune răspunsuri.

Sfatul meu este să nu spui în aceste 4 zile nimic prietenilor. Dacă le spui, vor încerca să te calmeze. Ei sunt subiectivi, pentru că te iubesc, și vor plânge odată cu tine, lucru ce te va demoraliza și mai tare.

Asta nu este numai povestea mea, este și povestea mai multor prietene, pe care acum o înțeleg mai bine. Să știți că ele nu m-au învățat cum să trec peste o despărțire, m-au învățat cum să trec printr-o despărțire.

Nu poți trece peste o despărțire, căci ești om, ai sentimente, trebuie să simți ceva. Dar poți trece prin ea. Poți merge mai departe.

Şi sursa mea de inspirație a fost el. Şi îl respect pentru asta. Multe din cuvintele de mai sus sunt citatele lui și îl respect și pentru asta. Şi îi mulțumesc că m-a făcut să înțeleg prin cuvintele lui cum să merg mai departe. Am conștientizat că și lui îi pasă, deci putem trece peste asta.

Putem încerca să avem o nouă viață separați, sau poate vreodată împreună. Sau poate nu.

Şi să nu uit ! Să știi că cea mai mare porcărie care o poți face crezând că poți trece peste o despărțire e aceea de a șterge și de a-ți arunca toate amintirile. Amintiri rămân impregnate și în creier, așa că nu fi dobitoc și nu îți sterge toate pozele, că îți va părea rău. Poți să nu te uiți peste ele o perioadă, dar nu le şterge !!

Respectă-ți partenerul, căci dacă treci prin așa ceva înseamnă că l-ai iubit, și respectă-i decizia dacă el crede că așa e mai fericit. Respectă-l pentru că ți-a oferit clipe frumoase.

Iar acum fi conștientă că v-ați despărțit și trebuie să mergi mai departe.

Bye bye !

Citeşte mai departe >>

Depresie sau nevoie disperată de atenţie?

            Ieri am avut o zi mai proastă! Tind să cred că şi vremea de afară a avut un rol important în starea mea de spirit. Colegele de birou se amuzau pe starea mea (nu făceau asta că nu le-ar fi păsat, încercau doar să mă scoată din starea de nepăsare), dar parcă n-aveam forţă să ripostez sau poate nu mi-am dorit 

asta cu adevărat?

            Nu îmi găseam motivul pentru care să afişez imaginea cu care le-am obişnuit……

Ieri am dat dovadă de egoism…. În minte îmi răsuna doar o întrebare: “De ce alţii sunt fericiţi atunci când eu nu mai văd nicio scăpare?” Şi drept urmare am început să îmi “omor” timpul cu chestii minore: “De ce nu vrei să scrii corect?”, “De ce nu vrei să mă aculti şi mă ignori?”, “De ce?”, “De ce?” si iar “De ce?” …. 

            Analizam si criticam orice lucru mărunt în speranța că se va găsi cineva să îmi răspundă cu aceeaşi monedă?..... Dar nimeni nu m-a luat în serios…. Şi mi-au răspuns sec: “N-am de ce să ripostez! Eu sunt aici să te susţin!”

             Un lucru m-a deranjat cumplit şi m-a trimis pe marginea abisului….. Şi anume…. De ce atunci cand TU ai avut nevoie de mine, mi-am înterupt orice activitate şi te-am ascultat, ţi-am dat şi sfaturi, chiar dacă nu le-ai luat în serios sau ţi-au părut banale, iar acum când EU am nevoie de tine mă ignori şi îmi spui scurt si amar: “Am treaba!”….. 

             Chiar dacă majoritatea îmi spun: “Ştiu ce simți!” mă încăpăţânez să le răspund acid: “N-ai de unde să şti, pentru că suntem diferiţi….. simţim cu totul şi cu totul diferit”….. 

Cel mai ok ar fi fost dacă mi-ai spune: încerc să te înțeleg şi te susţin…..Să îmi spui: Poţi ţipa, poţi plânge, poţi să îmi vorbeşti urât dacă asta simți acum….. Eu sunt aici să îți suport orice…. Pentru că te înţeleg…. De asta ai nevoie ACUM….. Nu vreau te judec…. Doar te susţin, aşa cum ai făcut şi TU când EU am avut nevoie de o vorbă bună….. Şi mi-ai suportat injuriile chiar dacă nu erai TU ce vinovată pentru starea mea de spirit…. 

Şi până la urmă reacționez aşa pentru că am intrat în depresie sau urlu disperată după atenție?

Citeşte mai departe >>

Aşa nu... – La telefon

 Că tot vorbea Ana despre ”Aşa nu...”, azi vorbim despre vorbitul la telefon (joc de cuvinte intenţionat, jur). Şi zic, trăiască tehnologia şi beneficiile pe care le obţine omenirea de pe urma ei! Şi nu, nu mă refer la chestii extraordinar de complexe cum ar fi clonarea sau operaţiile cu laser sau mai ştiu eu ce roboţei japonezi multifuncţionali. Nu, mă refer la telefonul mobil, care are darul de a ne permite să umblăm ’dezlegaţi’, nemaifiind blocaţi la fotoliul sau scaunul de lângă telefonul fix.. Dar mulţi oameni, din câte am observat, au o plăcere sadică să împărtăşească celor din jurul o mare parte din propriile conversaţii telefonice. De ce? Serios că nu ne interesează pe noi, restul, cât de tare v-a stresat azi şeful la serviciu sau cât de nesimţită a fost nu ştiu ce prietenă alaltăseară. Totuşi, să fim ordonaţi.

La cinema. Cred că e ceea ce mă stresează cel mai tare. Dacă ai intrat în sala de cinema, înseamnă că poţi să te rupi de lumea exterioară pentru două ore cât ţine filmul. De ce trebuie să deranjezi o sală întreagă cu soneria ta cu ultima melodie a lui Connect-R sau a Innei? Din start, telefonul ar trebui pus pe silenţios când te duci la film. Şi dacă chiar e ceva urgent, îţi ceri scuze întregului rând pe care îl ridici în picioare şi ieşi din sală, nu îi sâcâi pe toţi cu eterna pseudo-conversaţie: ”Da. Da, sunt la film. Nu mă, la cinema. Da, păi abia a început de un sfert de oră. Aha, hai că te sun eu după-aia. Bine, hai, pa.”

În mijloacele de transport în comun. Acum câteva ierni, mă întorceam într-o seară cu microbuzul de la liceu. Date fiind condiţiile de trafic aparte, adică partea carosabilă transformată într-un veritabil sloi de gheaţă, un drum de 25 de minute s-a transformat într-unul de 50. Eh, în acele 50 de minute am aflat toată povestea vieţii unei doamne / domnişoare, care, din câte am înţeles fără să vreau, doar ce se întorsese din Italia şi îşi punea o prietenă la curent cu toate peripeţiile prin care trecuse. Foarte drăguţ, măcar n-am adormit de plictiseală în microbuz. Dar, dacă ştii că într-un microbuz trebuie să vorbeşti puţin mai tare ca să te înţelegi cu interlocutorul că, deh, drumuri proaste, microbuze mai vechi , asta e, de ce nu-i spui celui care te sună: ”Da, hai că te sun eu în juma’ de oră că sunt în microbuz acum. Bine? Pa.”?

*** Secţiunea asta e fără titlu, pentru că nu-i găsesc unul destul de bun şi pentru că, oricum, fenomenul e pe cale de dispariţie, deşi e încă suficient de agasant. Mă refer la vecinul de cartier, dacă merge exprimarea, care stă musai la etajul patru şi care încă nu a înţeles că semnalul, mai nou, e peste tot. Adică nu mai e obstrucţionat de pereţi, beton, geamuri şi altele asemenea, poţi să vorbeşti şi din debara că tot perfect se aude. Deci, oare de ce preferă să iasă pe balcon şi să urle la telefon de să se audă pe o rază de cinci blocuri în jur: ”Da. Da, bre. Păi ţi-am zis că îţi aduc 50 de chile, ce Dumnezeu! Nu bre, nu roşii, gogonele, am înţeles. Da! Ce? Bre, nu te aud, vorbeşte mai tare! Ah, da, vineri venim. Bine, bre! Săru’mâna!”

La serviciu. Aici e mai cu schepsis. Drăguţ ar fi ca dacă te sună cineva şi mai ai 32 785 de colegi de birou, să ieşi din încăpere şi să trăncăni la telefon până nu mai ai aer. Pentru că nu cred că vrea nimeni să audă cum te pisiceşti tu cu iubitul tău / iubita ta la telefon (”Da, ţiţi... Uite, mă chinui cu chestia asta... Daa... Da, pisoi, şi mie mi-e dor de tine... Bine, hai, te ţuc dulce-dulce ca mierea...”) şi nici cum îi povesteşti tu nu ştiu cărui prieten ce film mişto ai văzut aseară (”Mă, dacă-ţi zic, a fost bestial! Deci era unu’ care ieşise din puşcărie şi s-a întâlnit cu gagică-sa... Mamă, şi să vezi ce tare a fost la final, da’ nu-ţi zic, să te uiţi şi tu...”). Dacă, pe de altă parte, n-ai unde să ieşi din încăpere (ceea ce e un pic ciudat, ar însemna că tu când te duci la serviciu te teleportezi direct în birou), atunci măcar încearcă să nu urli la telefon ca să te audă toată clădirea, inclusiv portarul, dacă există, şi nici nu te întinde un secol la bârfă.

Citeşte mai departe >>

Despre dragoste şi sentimente asemănătoare

Conform DEX-ului cuvântul dragoste reprezintă un sentiment de afecţiune pentru cineva sau ceva, sentiment de afecţiune pentru o persoană de sex opus, iubire, amor.

            Dragostea adevărată nu apare peste noapte, ea poate fi înşelătoare. Sunt anumite sentimente care se confundă cu dragostea, dar nu sunt la fel de profunde, dar pe care oamenii le aseamănă foarte des cu  aceasta. 

Primul sentiment de genul acesta este obsesia – ea se confundă adesea cu dragostea şi face ca oamenii să conştientizeze sentimentele nebuneşti care îi îndrumă, dar ei  presupun  că este vorba despre iubire dacă se gândesc neîncetat la acea persoană. 

Obsesia este distructivă, înşelătoare  şi se menţine constant. Ea poate deveni mai intensă pe măsură ce omul investeşte din ce în ce mai mult timp şi efort  în acea obsesie nesănătoasă. Persoanele care suferă de această “boală” ajung să îşi piardă identitatea şi devin dependente de cealaltă persoană pentru a-şi putea susţine propria personaliate. 

Un sentiment care se transformă într-o obsesie copleşitoare este şi dragostea neîmpărtăşită,  când o persoană se implică mai mult decât partenerul, când se crede a fi într-o relaţie care este practic inexistentă, când cealaltă persoană nu răspunde sentimentului de iubire. Acestea reprezintă condiţiile favorabile apariţiei unei obsesii.  

Obsesia ne slăbeşte, faţă de dragoste care ne ajută să ne dezvoltăm ca persoană.  Dacă simţi că  ţi-ai pierdut personalitatea,  te străduieşti mereu să fii pe placul partenerului, fără ca acesta  să îţi răspundă cu aceeaşi monedă, dacă ajungi să iei toate deciziile legate de propria ta viaţă  “suferi” de obsesie.

Al doilea sentiment care intră în această categorie este dorinţa, care este adesea confundat cu dragostea la prima vedere. Ea reprezintă o atracţie intensă şi spontană pentru o persoană pe care abia ai cunoscut-o. 

Dorinţa se poate asemăna cu iubirea deoarece sentimentul de atracţie este foarte puternic şi distrage atenţia de la orice altceva. Emoţiile deşteptate de dorinţă sunt bazate doar pe fantezie, chiar dacă par foarte reale. Pentru a iubi persoana de lângă tine trebuie să o cunoşti bine, dar mulţi oameni simt doar o atracţie, chiar dacă sunt străini unul faţă de celalalt. Persoanele cuprinse de dorinţă se păcălesc imaginându-şi un lucru posibil, iar această patimă le face să nu vadă realitatea. 

Dorinţa este un sentiment de euforie indus de o  atracţie pasională, iar oamenii doborâţi de aceasta nu îşi pot controla atingerile şi gândurile către partener, care devine unicul lor subiect de discuţie. 

Dorinţa intervine la începutul unei relaţii, când persoanele nu s-au cunoscut foarte bine, ea vine din fantezie, iar fantezia şi realiatea nu se materializează frecvrent în acelaşi lucru, fapt ce duce la pirderea din intensitate a dorinţei.

Chiar dacă se spune că atracţia fizică este cheia în orice relație de dragoste, iubirea implică mai mult decât o dorinţă . O relație care este formată doar din atracţie fizică este o relaţie bazată pe dorinţă. Dar aceasta este insuficientă, deoarece ca să iubeşti pe cineva este nevoie de foarte mult timp.

Al treilea sentiment asemănător iubirii este “ rebounding-ul”( saltul) – o relaţie care începe la scurt timp după finalizarea alteia.  Tipul acesta de relaţii reprezintă metoda unei persoane de a scăpa de singurătatea resimţită în momentul încheierii unei relaţii. 

Genul acesta de relaţii  seamănă cu iubirea deoarece persoanele implicate doresc să fie îndrăgostite, sunt obişnuite cu siguranţa pe care dragostea le-o oferă şi îşi doresc din nou acel sentiment de protecţie  şi ajung să fie siguri că sunt îndrăgostiţi, în realitate ei fiind privaţi de certitudinea si  comoditatea relaţiei anterioare.

Dacă relaţia anterioară continuă  să se implice în cea nouă, este foarte posibil ca aceasta să fie una de tip “rebound”, iar persoana aflată în această conjunctură nu şi-a revenit  încă după acea relaţie deja încheiată, şi încearcă să îşi rezolve problemele trecutului.

Citeşte mai departe >>

Aşa nu…..

          Azi voi scrie despre un lucru care mă deranjează pe mine foarte mult.

           Acum ceva timp am ieşit la o pizza în oraş. În timp ce mâncam, n-am reuşit să mă abţin, să nu analizez tot ceea ce se întâmplă la masa la care stăteam cu amicii mei, dar şi la mesele alăturate. Fac asta pentru a observa cum se mai îmbracă “lumea”, să-mi fac o idee despre ce se mai discută etc…..

           Atenţia mi-a fost, însă, captată de o masă la care stăteau mai multe domnişoare îmbrăcate si machiate “prună”, ceea ce le făcea să arate ca nişte “clovini” (dar cred că îi jignesc pe ei dacă îi compar cu acele “domişoare”). Însă acest lucru, să spunem că nu mă priveşte pe mine, dacă ele au impresia că atrag privirea pentru că sunt bine îmbracăte şi nu observă că poate “o dau” în penibil. 

          Ceea ce m-a deranjat, să spunem, este faptul că după ce au terminat de mâncat (mă întreb: ce gust mai are mâncarea, dacă pe buze ai un kilogram de ruj sau de gloss) şi-au scos oglinda şi gloss-ul din geantă şi au început să se rujeze ….. ceea ce mi se pare extreme de aiurea…… erau totuşi la masă şi doreau să lase impresia că sunt “domnişoare educate”. Totuşi baia era la un minut (exagerez acum) de masa lor. De ce trebuiau să facă lucrul acesta la masă? Doreau să “etaleze” noul ruj “dă firmă”?

           Nu voi reuşi să înţeleg niciodată acest comportament al “şosetarelor” de genul domnişoarelor despre care am vorbit mai sus….. Şi sunt sigură că exemplele, de genul lor, sunt multe……

Citeşte mai departe >>

Ce fac fetele când pleacă în grup la baie?

             De fiecare dată când ieşim în oraş (la un suc de exemplu) băieții sunt confuzi şi nu nu reuşesc să înțeleagă de ce noi, fetele, nu mergem singure la baie.

             Aşa că azi vin în ajutorul lor si voi elucida acest mister! (dar nu în totalitate)

             În primul rând, nu are niciun farmec să se admire singură în oglindă. Se va simți mai bine dacă “laudele” vin din partea unei fete.

             În al doilea rând, dacă iese cu iubitul nu are cum să înceapă să-i spună unei alte fete ce “bucățică” a intrat în local şi să dea frâu liber imaginației! Oricum rămâne doar cu uitatul, în general “bucățelele” respective sunt luate, iar noi suntem fete serioase(nu ” călcăm strâmb”).

             În al treilea rând, dacă a uitat gloss-ul în geantă sigur una dintre fetele care o însoțesc îl are la ea şi va reveni la masă afişând o imagine impecabilă.

             În al patrulea rând, nu au cum să “bârfească” (oxigenul nostru) lucruri mai intime, ce țin de fete, în fața bărbaților. Nu e chiar aşa politicos.

             Şi lista poate continua la nesfârşit……

             Aşa că, băieţi lăsati fanteziile închise într-un sertar al minții şi nu vă mai imaginați lucruri false în ceea ce priveşte motivul pentru care se duc mai multe fete de-odată la baie. Nu facem altceva, decât ceea ce ştim noi mai bine: să ne aranjăm şi să bârfim! :D

Citeşte mai departe >>

Bacşiş/ Tip/ Pour boire

Cu toate că aveam în plan să scriu despre cu totul şi cu totul altceva, atenția mi-a fost atrasă de un subiect tabu, încă, pentru unii, şi anume BACŞIŞUL.

Când oferim bacşiş şi cand nu?

Eu sunt de părere că indifferent de serviciile pe care utilizezi (delivery, servirea unei mese la un restaurant sau a unei băuturi într-un bar, cafenea, ieşirea într-un club, aranjarea părului etc.), pentru a-ți arăta mulțumirea față de serviciile oferite eşti nevoit, să nu spun obligat să laşi cel puțin 10%, din valoarea sumei totale, în plus, la final/ la achitarea notei. Pentru că va fi şi o dată viitoare şi rişti ca în acele locuri, unde ai “uitat să laşi ceva” să nu mai fii tratat/ă la fel, sau mai rău, să îți serveasca mâncarea rece sau să îți distrugă părul, după caz.

Părerea mea este că acei 10% se lasă indiferent dacă serviciile au fost de înaltă calitate sau nu, poți lăsa şi mai mult de 10% , asta în cazul în care ai fost profund impresionat/ă de serviciile oferite sau că ți-a plăcut faptul că ospătarul/ospătara ți-a zâmbit sau poate ți-a recomandat ceva foarte bun.(Valabil şi pentru coafor….. de exemplu ți-a vopsit părul într-o nuanță care te avantajează) 

În concluzie, în opinia mea, nu există nicun motiv să nu laşi măcar 10%, pentru că în spatele unei farfurii cu mâncare nu este doar ospătarul care ia contact direct cu tine ci şi bucătarii. Chiar şi băiatul de la pompă, din benzinărie merită cel puțin 2(doi) lei dacă te ajută să îţi faci full-ul.

Citeşte mai departe >>

Cum îmi dau seama că minte?

              Hai să recunoaştem, toţi ne-am pus la un moment dat întrebarea asta: cum îmi dau seama că minte? Şi nu mă refer doar la partenerul de viaţă, ci la orice partener de conversaţie. Deşi se spune deseori că “Ce nu ştii, nu te răneşte”, sunt şi momente în care ai vrea să ştii sigur dacă ceea ce auzi e adevărul sau o simplă invenţie. Iată câteva indicii care îţi pot spune dacă o persoană minte sau nu:

• Limbajul corpului

Când o persoană minte, ‘expresiile’ sale fizice sunt de obicei limitate şi destul de rigide, iar spaţiul pe care îl ocupă se restrânge considerabil. Mincinosul evită contactul vizual şi are tendinţa de a-şi atinge faţa, gura sau gâtul cu mâna sau de a se scărpina la nas sau la urcehe.

• Emoţii şi contradicţii

Practic, totul se rezumă la discrepanţa dintre emoţiile afişate şi cuvintele rostite. Afişare unei emoţii se face cu un decalaj temporal, ceea ce înseamnă că ea începe mai târziu, durează mai mult şi se opreşte brusc. Un exemplu elocvent e atunci când primeşti un cadou despre care spui că-ţi place şi zâmbeşti după ce rosteşti cuvintele astea, în loc să zâmbeşti în timp ce le spui. Cât despre discordanţe evidente, un exemplu ar fi să te încrunţi în timp ce spui “Te iubesc!”.

• Expresiile faciale

Atunci când cineva minte, expresiile sale se limitează doar la mişcări ale gurii, ceea ce înseamnă că aceste expresii (bucurie, surpriză, tristeţe) sunt false. O expresie autentică nu implică doar muşchii din jurul gurii, ci întreaga musculatură a feţei, inclusiv obrajii şi ochii.

• Interacţiuni şi reacţii

Revin cu un alt proverb: “Cine se scuză, se acuză”. Cu alte cuvinte, o persoană care minte are tendinţa de a fi defensivă şi nu se va simţi comfortabil atunci când este luată la întrebări. Din acest motiv, îşi va întoarce în mod inconştient capul sau întreg corpul în altă direcţie sau va aşeza obiecte (o carte, o cană de cafea) între ea şi interlocutor.

• Contextul şi conţinutul verbal

Totul ţine de cum îşi formulează frazele sau răspunsurile la întrebările tale. De multe ori, cel care minte va folosi cuvintele tale pentru a-ţi răspunde la o întrebare. (“Ai lăsat tu uşa deschisă?” “Nu, n-am lăsat eu uşa deschisă!”). De asemenea, e mai probabil ca o frază care conţine ‘prescurtări’ să fie adevărată. (“N-am luat eu banii!” în loc de “Nu am luat eu banii!”). Un alt indiciu ţine de modul în care vorbeşte persoana pe care o suspectezi că te minte: cel care se simte vinovat încearcă să evite minciuna, aşa că va prefera să nu facă afirmaţii directe, ci mai degrabă să sugereze. Altă variantă implică o cantitate inutilă de detalii, oferite strict pentru a te convinge, deoarece celui căruia se simte vinovat nu-i plac tăcerea sau pauzele într-o conversaţie.

• Artificii de limbaj

În general, cel care minte le foloseşte pentru a se abate de la subiect, iar cele mai comune artificii de limbaj sunt umorul şi sarcasmul. Mai mult decât atât, dacă eşti de părere că persoana cu care discuţi minte, schimbă brusc subiectul – mincinosul nu va protesta şi chiar va deveni mai relaxat, pentru că, simţindu-se vinovat, va profita de această ocazie pentru a se îndepărta cât mai mult de subiectul ‘delicat’.

• Direcţia privirii

Încearcă să urmăreşti ochii persoanei care crezi că minte: dacă îşi ridică privirea înspre dreapta (stânga, cum te uiţi tu), este stimulată acea parte a creierului asociată cu imaginaţia, ceea ce înseamnă că ceea ce auzi sunt invenţii; dacă îşi ridică privirea înspre stânga (dreapta, cum te uiţi tu), este stimulată partea creierului asociată cu actualizarea amintirilor, ceea ce înseamnă că persoana respectivă spune adevărul.

Citeşte mai departe >>

Jocul minţii

Ieri stăteam şi analizam în tăcere discuţiile persoanelor din jurul meu…… Aţi încercat măcar o dată să faceţi asta? E foarte interesant să observi cum “curge” discuţia dintre două persoane, de parcă fiecare ar şti dinainte ce îşi doreşte celălalt să audă……

 Îmi pare un “joc al minţii” într-un fel……

 Să vă explic de ce cred asta: în primul şi în primul rând, este o persoană care conduce discuţia sau care o începe, şi ea se foloseşte de cuvintele celeilalte pentru a ajunge la un consens sau pentru a-l convinge că are dreptate.

De câte ori nu te-ai certat cu o persoană si nu ți-a “trântit în nas” propriile cuvinte? De câte ori nu te-ai simțit păcălit/păcălită, dar după o analiză a discuţiei n/ai realizat că tu eşti singurul/singura vinovat/vinovată şi tot ceea ce ți s-a întâmplat nu a fost decât rezultatul vorbelor tale?

În concluzie data viitoare când iei parte la o discuție cântăreşte-ţi bine cuvintele şi înainte de a da un răspuns gândeşte-te bine cum va influenţa el discuția…… Nu te grăbi! Analizează bine ce au spus şi ceilalți…… Oferă răspunsul care te avantajează pe tine şi nu lăsa loc de interpretare……

Şi astfel vei simți că anumite lucruri le-ai făcut pentru că aşa ţi-ai dorit şi nu pentru că o persoana s-a “jucat” cu mintea ta sau cu vorbele tale şi te-a purtat în discuţie pentru a ajunge acolo unde şi-a dorit de la început…..

Citeşte mai departe >>

Un pătrățel de fericire….

            Am ales acest titlu sugestiv "pătrățel de fericire" pentru ceea ce urmează să scriu! Pasiunea mea este să mă documentez și să știu cât mai multe lucruri din cât mai multe domenii. 

            Întâmplător sau nu, azi chiar am nevoie de un gram de fericire… Dar cum să obțin acest lucru, atât timp cât trec printr-o perioadă mai puțin plăcută și nimic nu mă mai face să zâmbesc ?

            Uitându-mă pe internet, am aflat că “substanța produsă de aumite celule ale sistemului nervos central, având proprietăți analgezice asemănătoare celor ale morfinei, este endorfina, supranumită și "molecula fericirii”. Endorfina reduce intensitatea durerii și anxietatea, stimulează sistemul imun, intervine în procesul învățării sau în adaptarea la lumină sau întuneric. Acțiunea ei durează peste 30 de ore.

            Dar cum facem să eliberăm această “moleculă”? Eu spun că foarte simplu. Iată cum influențează endorfina starea de spirit a indivizilor: 

            Producerea de endorfinne variază de la o persoană la alta. Endorfinele sunt eliberate în prezența luminii puternice a anumitor alimente  ( ciocolata, ardeii iuți – cu componenta numită capsaicină, ce determină acea senzație de durere) , in cadrul exercițiilor fizice, în timpul râsului, în cadrul stresului sau activităților sexuale.

            Mulți suferă de ceea ce ar putea fi denumit “dependență de endorfine” și au tendința de a apela la exerciții fizice intense, pot avea mmultiple tatuaje și piercinguri sau își pot provoca singuri tăieturi care nu fac altceva decât să declanșeze eliberarea de endorfine.

            Mâncarea are un rol colosal în cadrul psihicului. Cercetările în domeniu au arătat că producția de endorfine este intensificată prin consumul unor alimente bogate în grăsimi și zahăr (apare așa-zisa “sugar rush”). Se prea poate să tânjești după alimente precum ciocolata, tocmai datorită conținutului ridicat de grăsimi și zahăr pe care îl conțin (creierul are nevoie de aceste componente esențiale și prin depresia și somnolența care apare, te “obligă” să consumi exact ceea ce are el nevoie). Dar pe lângă acestea, în ciocolată întâlnim o substanță – feniletilamină – care favorizează eliberarea endorfinelor.

            În concluzie, atunci când nici măcar o rază de soare sau o floare nu îți mai aduc zâmbetul pe buze..încearcă “un pătrățel de fericire = un pătrățel de ciocolată”, pentru a-ți “păcăli” creierul să fie fericit până la 30 de ore !

Citeşte mai departe >>

Cum să-ţi ajuţi memoria – Partea a II-a

Am revenit cu partea a doua a trucurilor care să-ţi arate cum să-ţi ajuţi memoria, însă de data aceasta, ponturile vor fi puţin mai concrete. Dacă ieri am prezentat mai degrabă elemente care stimulează funcţionarea eficientă a creierului, astăzi vin cu sfaturi propriu-zise care să-ţi îmbunătăţească memoria.

·        Fii atent!

Nu poţi să ţii minte ceva cu totul nou, cu care nu te-ai mai întâlnit până acum, dacă nu acorzi suficientă atenţie. Creierul are nevoie de aproximativ 8 secunde pentru a stoca în memorie informaţiile noi. Cu alte cuvinte, dacă ştii că ai probleme cu concentrarea atunci când vrei să înveţi pentru un examen, de exemplu, alege să faci asta într-un loc liniştit, în care nu vei fi întrerupt, şi elimină orice factor perturbator (telefon, internet).

·        Implică toate simţurile, pe cât posibil!

Încearcă să creezi conexiuni între informaţii şi elemente legate des simţuri – culori, texturi, mirosuri, întrucât actul fizic de a rescrie informaţia ajută la imprimarea ei în creier. Dacă, de exemplu, te bazezi pe memoria vizuală atunci când înveţi ceva, încearcă totuşi să şi citeşti cu voce tare ceea ce vrei să memorezi, pentru că e un fel de dublare a informaţiei.

·        Relaţionează ce e nou cu ceea ce ştii deja!

Ca să nu simţi că îţi încarci memoria, încearcă să faci legături între informaţiile noi şi cele deja existente – funcţionează de la cel mai complex nivel (înveţi chimia organică bazându-te pe ceea ce ştii deja de la cea anorganică) până la cel mai simplu, cum ar fi reţinerea unei adrese prin asocierea acesteia cu o altă persoană pe care o cunoşti şi care stă pe aceeaşi stradă.

·        Concentrează-te pe înţelegerea ideilor de bază!

Se aplică atunci când ai ceva mai complex de învăţat. Încearcă să înţelegi ideile generale în loc să-ţi umpli memoria cu detalii izolate pe care oricum nu vei putea să le asociezi cu nimic. De asemenea, funcţionează să reformulezi cu cuvintele tale acele idei de ansamblu, pentru că o exprimare mai accesibilă te ajută să memorezi mai repede.

·        Foloseşte dispozitive mnemonice!

Aceste dispozitive reprezintă, de fapt, orice fel de indicii care te ajută să memorezi ceva, de obicei prin asocierea informaţiei pe care vrem să o stocăm cu o imagine vizuală, un cuvânt sau o întreagă propoziţie.

1.      Imagini vizuale – se recomandă imaginile pozitive, plăcute şi tridimensionale (exp. pentru un copil care învaţă alfabetul: E e ca un pieptene, F are un dinte rupt, B are două burtici, etc.).

2.      Propoziţii – fă o propoziţie ale cărei cuvinte să înceapă cu primele litere ale cuvintelor pe care încerci să le memorezi: nu e obligatoriu ca ea să aibă prea mult sens, ideea e să o ţii minte (exp. cele cinci manevre pe care le poţi face cu maşina sunt Depăşirea, Oprirea, Staţionarea, Întoarcerea şi Mersul înapoi – După O Seară Începe Mâine.)

3.      Acronime – formarea unui cuvânt din prima literă a fiecărui cuvânt pe care vrei să-l memorezi (exp. TYONSK2 – pentru oraşele principale din Japonia: Tokyo, Yokohama, Osaka, Nagoya, Sapporo, Kyoto şi Kobe).

4.      Rime şi aliteraţii – devine mai simplu să reţii informaţii atunci când le transformi în mici poezioare (exp. ”30 de zile au: septembrie / aprilie, iunie şi noiembrie.”)

5.      Fragmentare – e mai uşor să reţii un număr de telefon dacă încerci să-l fragmentezi, decât dacă încerci să forţezi memoria să stocheze 10 cifre una după cealaltă (exp. 0700 282 599, decât 0700282599).

6.      Localizare – încearcă să plasezi elementele pe care vrei să le reţii de-a lungul unei rute pe care o ştii foarte bine sau într-o locaţie care ţi-e familiară (exp. o listă de cumpărături, ale cărei ’elemente’, să zicem, ouă, pâine şi lapte le plasezi în camerele apartamentului tău). 

Citește aici partea I

Citeşte mai departe >>