Îți critici partenerul? Ești o mizerie!

În orice relație există neînțelegeri și momente în care pur și simplu nu poți să cazi de acord cu partenerul. Descoperi că, uimitor, partenerul este și el om și are defecte. Atunci apar certurile, nemulțumirile și momentele în care îți doreşti mai mult să renunți decât să continui relația.

1. Fuga nu este o soluție

Dacă tu consideri că ești perfect și că poți găsi un partener la fel de perfect, te înșeli. Suntem oameni, plini de defecte și tentați să facem greșeli. Gândește-te că si partenerul îți vede defectele, așa cum tu le vezi pe ale lui. Iubești în ciuda defectelor și nu din cauza lor!

2. Bârfa cu prietenii nu îţi salvează relaţia

Dacă îți petreci ore în șir plângându-te de ce mizerabil este partenerul tău, ce comportament odios are, nu faci altceva decât să te înjosești! El/ea este alegerea ta! Cine se aseamăna se adună! În plus, asta nu va rezolva problema.

Dacă ajungi să povesteşti tot ce face greşit partenerul tău şi să-l mai faci şi în toate felurile, tot tu ai de pierdut. Cine se face de râs? Din moment ce spui că partenerul tău e prost, iar tu continui să fii împreună cu el, atunci înseamnă că şi tu eşti prost.

3. Crize de nervi?

Dacă faci crize de isterie în fiecare zi cu urlete si țipete, partenerul nu va înțelege care este problema ta de fapt! Primul pas este să îl informezi asupra lucrurilor care te deranjează sau te nemulțumesc într-un mod eficient. Discută cât mai calm si rațional, aducând argumente care să îți susțină starea de nefericire.

Tot timpul încercăm să „reparăm” ceea ce nu ne este pe plac, făra să conștientizăm că și noi suntem plini de defecte. Și noi putem deranja prin comportament, gesturi, alegeri, si totuși găsim oameni care ne iubesc așa. Ne iubesc așa cum suntem și ne acceptă. Atunci noi de ce nu facem asta? Cine suntem noi să tot încercăm să „reparăm” ce ne deranjează?

Ceea ce nouă ni se pare un defect, poate altora li se pare o calitate. E vorba de normele și sistemele noastre de valori.

Așa că ar trebui să încercăm sa fim empatici, să încercăm sa ne cunoaștem partenerul în adevaratul sens al cuvântului, nu să îl modificăm dupa bunul plac. Dacă trebuie sa criticați, să o faceți în modul constructiv, gândindu-vă la binele partenerului, nu la al vostru.

Într-un final, asta înseamnă să iubești, la bine și la rău, în ciuda defectelor și impedimentelor!

Sursa foto: via

Citeşte mai departe >>

Replici prost interpretate

Acum nu mai sunt sigură dacă am ales bine titlul... replici prost interpretate... Hai să zicem mai degrabă, replici interpretabile sau replici pe care, dacă le analizăm puţin mai atent, înseamnă cu totul altceva decât credem noi. În general, oamenii aud doar ce vor să audă şi înţeleg doar ce le convine şi poate că anumite sensuri şi interpretări au devenit atât de tipizate încât varianta mai apropiată de adevăr i-ar lăsa cu gura căscată. În stilul clasic sistematizat, urmează 4 replici despre care, personal, cred că sunt cel mai prost înţelese din limba română. Explicaţie suplimentară: faptul că replicile care urmează pot fi interpretate şi altfel nu înseamnă că cel care le rosteşte chiar asta vroia să spună; e fascinant, în schimb, cum au ajuns să fie golite de sens...

”Nu ştiam pe cine să sun...” / ”Simţeam nevoia să vorbesc cu cineva...” şi alte variaţii pe temă. Pe astea cred că le-am auzit cel mai des în filme, alături de deja clasica ”Let’s get out of here!”, care se aplică în absolut orice situaţie. Ei bine, să interpretăm puţin. Dacă un prieten te sună, supărat fleaşcă dintr-un oarecare motiv, şi-ţi spune că simţea nevoia să vorbească cu cineva şi nu ştia la cine să apeleze, ai tendinţa aia ca pentru o milisecundă să te simţi al nabii de bine: ”Da, are încredere în mine, are nevoie de sfatul meu, mamă cât de tare sunt!” Dar dacă replica ”Nu ştiam pe cine să sun...” s-ar traduce de fapt prin ”Am sunat şi eu la întâmplare primul număr pe care mi-au picat ochii...”, iar ”Simţeam nevoia să vorbesc cu cineva...” s-ar completa cu ”...nu contează cine, doar să mă asculte....”? Pentru că dacă chiar vroia să vorbească cu tine, ţi-ar fi zis ”Simţeam nevoia să vorbesc cu tine...”.

”Frate, v-am sunat pe toţi, niciunul nu vrea...”. Asta e legată de invitaţii şi jur că nu îşi are nicidecum locul într-o conversaţie. Acelaşi prieten care mai devreme avea nevoie să se plângă te sună acum să te invite undeva – de la o banală cafea până la nu-ştiu-ce excursie extra-mega-organizată. Eh, dacă îl refuzi şi îţi mai şi serveşte replica asta minunată, ce poţi să înţelegi? Că, într-un fel, erai ultima opţiune, nu? Adică, a mai sunat 20 de oameni înaintea ta şi dacă tot era la capitolul ’dat telefoane’, s-a gândit să te sune şi pe tine, că nu strică. Dacă accepţi invitaţia, bine, dacă nu, oricum se cam resemnase, că i-a sunat şi pe ceilalţi 20 înaintea ta care l-au refuzat.

”Fii serios...” / ”Pe bune?” şi întregul arsenal de replici al căror pur rol e să-i demonstreze interlocutorului că tu chiar îl asculţi şi să ajute la fluiditatea conversaţiei. Sau, nu? Dacă îi spui cuiva ”Fii serios...”, teoretic înseamnă că tu până acum ai crezut că glumeşte, deşi el îţi povestea cum s-a certat azi cu şeful la serviciu şi ştim cu toţii că în cazul ăsta nu prea îţi arde să faci glume. La fel e şi cu ”Pe bune?”, la care celălalt ar putea foarte bine să-ţi spună: ”Nu, mă, glumeam!! Nu mi-am pierdut azi portofelul şi nici nu l-am căutat ca nebunul’ două ore după-aia!”

”Sincer...” / ”Nu, acum serios vorbind...” / ”Lăsând gluma la o parte...” şi, la fel, variaţii pe temă. Cred că sunt cele mai caraghioase şi golite de sens replici din limba română. Oricare din ele, folosită la începutul unei fraze şi mai ales după ce tu deja trăncăni în legea ta de două minute înseamnă, practic, că până acum tot ce-ai spus a fost o maaaare vrăjeală, mai ales standardul ”Sincer...”. Ce să înţeleagă interlocutorul tău, că până acum nu prea ai fost sincer, nu? Sau, şi mai bine, că doar când foloseşti replica asta la începutul unei propoziţii eşti cu adevărat sincer, că în restul timpului minţi de îngheaţă apele.

Citeşte mai departe >>