Momente în care propriul corp te dezamăgeşte

Ştii cum e, nu prea poţi să ai încredere în nimeni 100%, nici măcar în tine însuţi, pentru că sunt momente în care ajungi să te dezamăgeşti chiar dacă iniţial ţi-ai promis altceva. Totuşi, azi nu vorbim despre încălcarea promisiunilor sau despre orice altă chestie abstractă pe care o face creierul tău; azi vorbim despre corpul tău care, în anumite momente, insistă să facă exact ce nu vrei tu. Din nou, să ne organizăm, deşi înşiruirea va fi total aleatorie.

Momentul 1. Ţi-e somn. Rău de tot. Atât de somn încât dacă ar fi fost posibil să mergi şi să dormi în acelaşi timp, ai fi campion olimpic la asta. Şi ajungi acasă, te schimbi în 2,7(3) secunde şi sari în fundul patului. Şi închizi ochii, aşteptând binecuvântarea. Şi îi deschizi înapoi. Şi repeţi operaţiunea de vreo 10 ori. Indiferent cât de leşinat eşti, creierul tău insistă să rămână treaz pentru că, probabil, mai are el ceva de arhivat din ziua respectivă sau e prea în priză, cine ştie ce te-a stresat peste zi. Eh, poţi să fugi în jurul blocului, să bei 2 litri de lapte cald, să numeri oi şi fluturi şi brontozauri, poţi să faci ce ştii, aia e o noapte ratată în mod irevocabil.

Momentul 2. Cred că sunt mult mai multe momente în care s-ar aplica ceea ce urmează, însă mie cel mai elocvent exemplu mi se pare jocul Ascunselea. Ţi-ai găsit cea mai tare ascunzătoare ever, nici Superman cu viziune în raze X nu te-ar găsi şi aştepţi momentul potrivit să ţâşneşti de acolo şi să i-o iei înainte celui care a pus ochii. Numai că respectivul a cam început să mişune pe lângă tine şi, deşi nu te vede, parcă simte că eşti acolo. Ăsta e momentul în care trebuie să taci mâlc ca să scapi de ’duşman’. Şi atunci strănuţi. Şi din cauză că noi oamenii auzim stereo, ne dăm seama de unde vine sunetul. Ăla de te căuta se întoarce spre tine, parcă i se şi conectează urechile cu ochii în mai puţin de o secundă, te vede şi adio şansa ta. Trist.

Momentul 3. Pe acelaşi sistem, vorbim de tuse. Aveam acum câţiva ani un examen de dat, iar regulile erau destul de ciudăţele şi de stricte în ceea ce priveşte ’conduita’. Ca exemplu, ni se spusese să nu intrăm în sală cu apă minerală sau cu sucuri acidulate pentru că zgomotul produs de deschiderea sticlelor respective i-ar deranja pe colegi. Mă rog, ideea e că eu eram răcită de ceva timp; cred că trecuse o săptămână şi eu eram în acelaşi stadiu. Eh, eu consider că răceala are două inconveniente care, slavă Domnului, nu prea se manifestă simultan: tuşeşti şi ţi se înfundă nasul. Amândouă sunt groaznice, nici nu ştii ce să alegi, presupunând că ai putea. Eu atunci aveam răceală cu tuse. Şi în mijlocul examenului, m-a apucat un acces de tuse serios de nu puteam să mă opresc. Ce să bei apă, ce să respiri nu ştiu cum, la toaletă n-aveam voie că era o probă de o oră şi jumătate, parcă, şi după-aia urma o pauză. Un sfert de oră a durat toată distracţia, până s-a gândit şi gâtul meu că s-a distrat destul. Iar dacă mai ţinea şi numai 5 minute, sigur învăţam să tuşesc pe silenţios.

Momentul 4. Ne întoarcem la somn. De data asta, sigur o să adormi rapid. La fel, 2,7(3) secunde să aterizezi în pijamale, încă una să aterizezi în pat, încă vreo două să-ţi aranjezi perna, te mai foieşti de câteva ori, tragi aer adânc în piept, expiri zgomotos şi închizi ochii. Doamne, ce bine e în pat!! Bine, nu că ai fi tras toată ziua la jug, dar, oricum... mai trec maxim 15 secunde şi parcă te-ai duce la baie. De ce nu te-oi fi dus tu dinainte să te bagi în pat e unul din misterele nerezolvate ale umanităţii. Şi parcă nu te-ai da jos din pat, că e cald şi bine şi doar ce ai găsit o poziţie din care nu te-ai mişca nici dacă ţi-ar pune cineva un pistol la tâmplă. Şi încerci să ignori senzaţia aia ciudată. Dar nu merge neam! După încă vreo 3 tentative de a nu băga în seama nevoia brusc acută de a merge la baie, decizi să te ridici din pat. Ajungi la baie şi... Surpriză!! Era doar o senzaţie, că de fapt, tu n-aveai nevoie, că fusesei la baie cu jumătate de oră înainte...

Momentul 5. Ăsta e printre cele mai epice. O primă întâlnire. Sau a doua, mă rog, ideea e că urmează să se finalizeze cu un sărut. Ştii tu în adâncul sufletului tău că acolo o să se ajungă. Şi nu mai poţi de nerăbdare, dar încerci să nu-ţi arăţi disperarea că deh, toţi facem pe inabordabilii din când în când. Mă rog, trec cele câteva ore alocate întâlnirii sau ce-o fi şi urmează partea distractivă. Evident, e cu închisul ochilor, cu înclinatul capetelor, de astea. Şi când mai sunt 3 centimetri până la gloria eternă, te apucă sughiţul. Dar aşa, pe bune. Pe ’colegul’ tău de sărut îl bufneşte râsul, că na!, e caraghios, să recunoaştem. Numai că ţie nu-ţi prea vine să râzi şi evident, recurgi la metode băbeşti de alungare a năpastei. Îţi ţii respiraţia până te faci mov, înghiţi în sec, te ţii de nas, stai în cap şi ce alte metode or mai fi. Nu merge niciuna şi te laşi păgubaş. Sughiţi tot restul întâlnirii şi îţi trece abia după ce intri în casă şi ajungi la tine în cameră.