Replici prost interpretate

Acum nu mai sunt sigură dacă am ales bine titlul... replici prost interpretate... Hai să zicem mai degrabă, replici interpretabile sau replici pe care, dacă le analizăm puţin mai atent, înseamnă cu totul altceva decât credem noi. În general, oamenii aud doar ce vor să audă şi înţeleg doar ce le convine şi poate că anumite sensuri şi interpretări au devenit atât de tipizate încât varianta mai apropiată de adevăr i-ar lăsa cu gura căscată. În stilul clasic sistematizat, urmează 4 replici despre care, personal, cred că sunt cel mai prost înţelese din limba română. Explicaţie suplimentară: faptul că replicile care urmează pot fi interpretate şi altfel nu înseamnă că cel care le rosteşte chiar asta vroia să spună; e fascinant, în schimb, cum au ajuns să fie golite de sens...

”Nu ştiam pe cine să sun...” / ”Simţeam nevoia să vorbesc cu cineva...” şi alte variaţii pe temă. Pe astea cred că le-am auzit cel mai des în filme, alături de deja clasica ”Let’s get out of here!”, care se aplică în absolut orice situaţie. Ei bine, să interpretăm puţin. Dacă un prieten te sună, supărat fleaşcă dintr-un oarecare motiv, şi-ţi spune că simţea nevoia să vorbească cu cineva şi nu ştia la cine să apeleze, ai tendinţa aia ca pentru o milisecundă să te simţi al nabii de bine: ”Da, are încredere în mine, are nevoie de sfatul meu, mamă cât de tare sunt!” Dar dacă replica ”Nu ştiam pe cine să sun...” s-ar traduce de fapt prin ”Am sunat şi eu la întâmplare primul număr pe care mi-au picat ochii...”, iar ”Simţeam nevoia să vorbesc cu cineva...” s-ar completa cu ”...nu contează cine, doar să mă asculte....”? Pentru că dacă chiar vroia să vorbească cu tine, ţi-ar fi zis ”Simţeam nevoia să vorbesc cu tine...”.

”Frate, v-am sunat pe toţi, niciunul nu vrea...”. Asta e legată de invitaţii şi jur că nu îşi are nicidecum locul într-o conversaţie. Acelaşi prieten care mai devreme avea nevoie să se plângă te sună acum să te invite undeva – de la o banală cafea până la nu-ştiu-ce excursie extra-mega-organizată. Eh, dacă îl refuzi şi îţi mai şi serveşte replica asta minunată, ce poţi să înţelegi? Că, într-un fel, erai ultima opţiune, nu? Adică, a mai sunat 20 de oameni înaintea ta şi dacă tot era la capitolul ’dat telefoane’, s-a gândit să te sune şi pe tine, că nu strică. Dacă accepţi invitaţia, bine, dacă nu, oricum se cam resemnase, că i-a sunat şi pe ceilalţi 20 înaintea ta care l-au refuzat.

”Fii serios...” / ”Pe bune?” şi întregul arsenal de replici al căror pur rol e să-i demonstreze interlocutorului că tu chiar îl asculţi şi să ajute la fluiditatea conversaţiei. Sau, nu? Dacă îi spui cuiva ”Fii serios...”, teoretic înseamnă că tu până acum ai crezut că glumeşte, deşi el îţi povestea cum s-a certat azi cu şeful la serviciu şi ştim cu toţii că în cazul ăsta nu prea îţi arde să faci glume. La fel e şi cu ”Pe bune?”, la care celălalt ar putea foarte bine să-ţi spună: ”Nu, mă, glumeam!! Nu mi-am pierdut azi portofelul şi nici nu l-am căutat ca nebunul’ două ore după-aia!”

”Sincer...” / ”Nu, acum serios vorbind...” / ”Lăsând gluma la o parte...” şi, la fel, variaţii pe temă. Cred că sunt cele mai caraghioase şi golite de sens replici din limba română. Oricare din ele, folosită la începutul unei fraze şi mai ales după ce tu deja trăncăni în legea ta de două minute înseamnă, practic, că până acum tot ce-ai spus a fost o maaaare vrăjeală, mai ales standardul ”Sincer...”. Ce să înţeleagă interlocutorul tău, că până acum nu prea ai fost sincer, nu? Sau, şi mai bine, că doar când foloseşti replica asta la începutul unei propoziţii eşti cu adevărat sincer, că în restul timpului minţi de îngheaţă apele.

Citeşte mai departe >>

Copii în haine de adulţi

Mai toţi suntem copii în haine de adulţi. Să ne gândim logic, odată cu trecerea anilor se schimbă multe, însă anumite lucruri rămân mereu la fel, iar printre cele mai pregnante se află şi acele obiceiuri mai mult sau mai puţin proaste rămase de cînd erai copil. Dacă zici că nu e aşa sau nu-ţi vine niciunul în minte, am făcut eu o mini-listă, inspirându-mă în mare parte de la chestiile ’copilăreşti’ pe care eu încă le fac.

• Ţi-e foame rău de tot, dar observi că nu mai ai pâine în casă. Ăsta e un complot al universului!! Cobori la chioşcul standard de lângă blocul tău, cumperi pâine şi pe drumul spre casă, nu te poţi abţine să nu muşti colţul. Are el ceva aparte, o fi mai crocant decât restul pâinii, cine ştie. Şi automatismul ăsta a rămas de când erai copil şi te trimitea mama la magazin înainte de masă – tu nu mai ştiai nici cum te cheamă de foame, iar ca să mai ’rezişti’ câteva minute, te amăgeai cu colţul pâinii.
• Ieşi din casă şi te duci... unde o fi, la serviciu, la cursuri, pur şi simplu în oraş, mă rog. Pe lângă faptul că verifici clanţa uşii de la intrare de vreo două ori ca să te asiguri că uşa e cu adevărat închisă, din când în când ai tendinţa de a-ţi verifica geanta sau buzunarele ca să vezi dacă mai ai cheile, telefonul şi portofelul. Nu că ar avea alea cum să dispară din moment ce tu le-ai pus acolo când ai plecat de acasă, dar ca să fii sigur, pentru că atunci când erai copil, mama îţi dădea cheile de la casă şi îţi spunea de zece ori înainte să ieşi pe uşă să ai grijă să nu le pierzi.
• Ieşi din casă şi te duci... unde o fi. Dar pe drum spre destinaţia ta, îţi dai seama că ai uitat ceva acasă şi e musai să te întorci. Îţi scoţi telefonul şi îţi suni colegul de apartament, partenerul de viaţa, mama, tata, sora sau pe oricine cu care locuieşti (evident, punctuleţul ăsta nu se aplică celor care locuiesc singuri) şi le zici că ai uitat acasă... să zicem... cheile. Eh, exceptând cazurile în care stai la etajul patru, deşi nu e neapărat exclus, îţi va fi lene să urci până în casă să-ţi iei cheile şi îi vei spune persoanei pe care ai sunat-o în prealabil să iasă la geam să ţi le arunce. E exact ca atunci când erai copil, numai că acum în loc să răcneşti la mama să-i ceri mingea sau păpuşa sau mai ştiu eu ce şi să iasă tot cartierul la geam din cauza vocalizelor tale de privigheCioară, acum te-ai modernizat şi dai un telefon. Ah, şi nu mai ceri vreo jucărie, ceri cheile sau nu ştiu ce acte pe care le-ai uitat.
• Trebuie să ajungi undeva, însă eşti deja în întârziere. Şi atât de mult te-ai lălăit prin casă făcând nimic, încât cu cinci minute înainte să ieşi pe uşă, îţi dai seama că parcă ai mânca ceva. Nu mai ai timp să te opreşti pe la vreun magazin sau fast-food (că la ce cozi sunt la McDrive mai nou, numai fast-food nu mai e...), aşa că rupi un colţ de pâine, dacă mai ai timp pui şi ceva în el (salam, caşcaval, ce-o fi), dacă nu, asta e, şi o zbugheşti pe scări clefăind de zor. Când erai copil, nu te grăbeai să ajungi undeva anume, dar vroiai să ieşi afară la joacă fără să mai pierzi vremea prin casă, iar dacă asta înseamna să mănânci din mers, nicio problemă, că doar oamenii, în general, sunt multifuncţionali.

Citeşte mai departe >>

Momente în care propriul corp te dezamăgeşte

Ştii cum e, nu prea poţi să ai încredere în nimeni 100%, nici măcar în tine însuţi, pentru că sunt momente în care ajungi să te dezamăgeşti chiar dacă iniţial ţi-ai promis altceva. Totuşi, azi nu vorbim despre încălcarea promisiunilor sau despre orice altă chestie abstractă pe care o face creierul tău; azi vorbim despre corpul tău care, în anumite momente, insistă să facă exact ce nu vrei tu. Din nou, să ne organizăm, deşi înşiruirea va fi total aleatorie.

Momentul 1. Ţi-e somn. Rău de tot. Atât de somn încât dacă ar fi fost posibil să mergi şi să dormi în acelaşi timp, ai fi campion olimpic la asta. Şi ajungi acasă, te schimbi în 2,7(3) secunde şi sari în fundul patului. Şi închizi ochii, aşteptând binecuvântarea. Şi îi deschizi înapoi. Şi repeţi operaţiunea de vreo 10 ori. Indiferent cât de leşinat eşti, creierul tău insistă să rămână treaz pentru că, probabil, mai are el ceva de arhivat din ziua respectivă sau e prea în priză, cine ştie ce te-a stresat peste zi. Eh, poţi să fugi în jurul blocului, să bei 2 litri de lapte cald, să numeri oi şi fluturi şi brontozauri, poţi să faci ce ştii, aia e o noapte ratată în mod irevocabil.

Momentul 2. Cred că sunt mult mai multe momente în care s-ar aplica ceea ce urmează, însă mie cel mai elocvent exemplu mi se pare jocul Ascunselea. Ţi-ai găsit cea mai tare ascunzătoare ever, nici Superman cu viziune în raze X nu te-ar găsi şi aştepţi momentul potrivit să ţâşneşti de acolo şi să i-o iei înainte celui care a pus ochii. Numai că respectivul a cam început să mişune pe lângă tine şi, deşi nu te vede, parcă simte că eşti acolo. Ăsta e momentul în care trebuie să taci mâlc ca să scapi de ’duşman’. Şi atunci strănuţi. Şi din cauză că noi oamenii auzim stereo, ne dăm seama de unde vine sunetul. Ăla de te căuta se întoarce spre tine, parcă i se şi conectează urechile cu ochii în mai puţin de o secundă, te vede şi adio şansa ta. Trist.

Momentul 3. Pe acelaşi sistem, vorbim de tuse. Aveam acum câţiva ani un examen de dat, iar regulile erau destul de ciudăţele şi de stricte în ceea ce priveşte ’conduita’. Ca exemplu, ni se spusese să nu intrăm în sală cu apă minerală sau cu sucuri acidulate pentru că zgomotul produs de deschiderea sticlelor respective i-ar deranja pe colegi. Mă rog, ideea e că eu eram răcită de ceva timp; cred că trecuse o săptămână şi eu eram în acelaşi stadiu. Eh, eu consider că răceala are două inconveniente care, slavă Domnului, nu prea se manifestă simultan: tuşeşti şi ţi se înfundă nasul. Amândouă sunt groaznice, nici nu ştii ce să alegi, presupunând că ai putea. Eu atunci aveam răceală cu tuse. Şi în mijlocul examenului, m-a apucat un acces de tuse serios de nu puteam să mă opresc. Ce să bei apă, ce să respiri nu ştiu cum, la toaletă n-aveam voie că era o probă de o oră şi jumătate, parcă, şi după-aia urma o pauză. Un sfert de oră a durat toată distracţia, până s-a gândit şi gâtul meu că s-a distrat destul. Iar dacă mai ţinea şi numai 5 minute, sigur învăţam să tuşesc pe silenţios.

Momentul 4. Ne întoarcem la somn. De data asta, sigur o să adormi rapid. La fel, 2,7(3) secunde să aterizezi în pijamale, încă una să aterizezi în pat, încă vreo două să-ţi aranjezi perna, te mai foieşti de câteva ori, tragi aer adânc în piept, expiri zgomotos şi închizi ochii. Doamne, ce bine e în pat!! Bine, nu că ai fi tras toată ziua la jug, dar, oricum... mai trec maxim 15 secunde şi parcă te-ai duce la baie. De ce nu te-oi fi dus tu dinainte să te bagi în pat e unul din misterele nerezolvate ale umanităţii. Şi parcă nu te-ai da jos din pat, că e cald şi bine şi doar ce ai găsit o poziţie din care nu te-ai mişca nici dacă ţi-ar pune cineva un pistol la tâmplă. Şi încerci să ignori senzaţia aia ciudată. Dar nu merge neam! După încă vreo 3 tentative de a nu băga în seama nevoia brusc acută de a merge la baie, decizi să te ridici din pat. Ajungi la baie şi... Surpriză!! Era doar o senzaţie, că de fapt, tu n-aveai nevoie, că fusesei la baie cu jumătate de oră înainte...

Momentul 5. Ăsta e printre cele mai epice. O primă întâlnire. Sau a doua, mă rog, ideea e că urmează să se finalizeze cu un sărut. Ştii tu în adâncul sufletului tău că acolo o să se ajungă. Şi nu mai poţi de nerăbdare, dar încerci să nu-ţi arăţi disperarea că deh, toţi facem pe inabordabilii din când în când. Mă rog, trec cele câteva ore alocate întâlnirii sau ce-o fi şi urmează partea distractivă. Evident, e cu închisul ochilor, cu înclinatul capetelor, de astea. Şi când mai sunt 3 centimetri până la gloria eternă, te apucă sughiţul. Dar aşa, pe bune. Pe ’colegul’ tău de sărut îl bufneşte râsul, că na!, e caraghios, să recunoaştem. Numai că ţie nu-ţi prea vine să râzi şi evident, recurgi la metode băbeşti de alungare a năpastei. Îţi ţii respiraţia până te faci mov, înghiţi în sec, te ţii de nas, stai în cap şi ce alte metode or mai fi. Nu merge niciuna şi te laşi păgubaş. Sughiţi tot restul întâlnirii şi îţi trece abia după ce intri în casă şi ajungi la tine în cameră.

Citeşte mai departe >>