Că tot vorbea Ana despre ”Aşa nu...”, azi vorbim despre vorbitul la telefon (joc de cuvinte intenţionat, jur). Şi zic, trăiască tehnologia şi beneficiile pe care le obţine omenirea de pe urma ei! Şi nu, nu mă refer la chestii extraordinar de complexe cum ar fi clonarea sau operaţiile cu laser sau mai ştiu eu ce roboţei japonezi multifuncţionali. Nu, mă refer la telefonul mobil, care are darul de a ne permite să umblăm ’dezlegaţi’, nemaifiind blocaţi la fotoliul sau scaunul de lângă telefonul fix.. Dar mulţi oameni, din câte am observat, au o plăcere sadică să împărtăşească celor din jurul o mare parte din propriile conversaţii telefonice. De ce? Serios că nu ne interesează pe noi, restul, cât de tare v-a stresat azi şeful la serviciu sau cât de nesimţită a fost nu ştiu ce prietenă alaltăseară. Totuşi, să fim ordonaţi.
La cinema. Cred că e ceea ce mă stresează cel mai tare. Dacă ai intrat în sala de cinema, înseamnă că poţi să te rupi de lumea exterioară pentru două ore cât ţine filmul. De ce trebuie să deranjezi o sală întreagă cu soneria ta cu ultima melodie a lui Connect-R sau a Innei? Din start, telefonul ar trebui pus pe silenţios când te duci la film. Şi dacă chiar e ceva urgent, îţi ceri scuze întregului rând pe care îl ridici în picioare şi ieşi din sală, nu îi sâcâi pe toţi cu eterna pseudo-conversaţie: ”Da. Da, sunt la film. Nu mă, la cinema. Da, păi abia a început de un sfert de oră. Aha, hai că te sun eu după-aia. Bine, hai, pa.”
În mijloacele de transport în comun. Acum câteva ierni, mă întorceam într-o seară cu microbuzul de la liceu. Date fiind condiţiile de trafic aparte, adică partea carosabilă transformată într-un veritabil sloi de gheaţă, un drum de 25 de minute s-a transformat într-unul de 50. Eh, în acele 50 de minute am aflat toată povestea vieţii unei doamne / domnişoare, care, din câte am înţeles fără să vreau, doar ce se întorsese din Italia şi îşi punea o prietenă la curent cu toate peripeţiile prin care trecuse. Foarte drăguţ, măcar n-am adormit de plictiseală în microbuz. Dar, dacă ştii că într-un microbuz trebuie să vorbeşti puţin mai tare ca să te înţelegi cu interlocutorul că, deh, drumuri proaste, microbuze mai vechi , asta e, de ce nu-i spui celui care te sună: ”Da, hai că te sun eu în juma’ de oră că sunt în microbuz acum. Bine? Pa.”?
*** Secţiunea asta e fără titlu, pentru că nu-i găsesc unul destul de bun şi pentru că, oricum, fenomenul e pe cale de dispariţie, deşi e încă suficient de agasant. Mă refer la vecinul de cartier, dacă merge exprimarea, care stă musai la etajul patru şi care încă nu a înţeles că semnalul, mai nou, e peste tot. Adică nu mai e obstrucţionat de pereţi, beton, geamuri şi altele asemenea, poţi să vorbeşti şi din debara că tot perfect se aude. Deci, oare de ce preferă să iasă pe balcon şi să urle la telefon de să se audă pe o rază de cinci blocuri în jur: ”Da. Da, bre. Păi ţi-am zis că îţi aduc 50 de chile, ce Dumnezeu! Nu bre, nu roşii, gogonele, am înţeles. Da! Ce? Bre, nu te aud, vorbeşte mai tare! Ah, da, vineri venim. Bine, bre! Săru’mâna!”
La serviciu. Aici e mai cu schepsis. Drăguţ ar fi ca dacă te sună cineva şi mai ai 32 785 de colegi de birou, să ieşi din încăpere şi să trăncăni la telefon până nu mai ai aer. Pentru că nu cred că vrea nimeni să audă cum te pisiceşti tu cu iubitul tău / iubita ta la telefon (”Da, ţiţi... Uite, mă chinui cu chestia asta... Daa... Da, pisoi, şi mie mi-e dor de tine... Bine, hai, te ţuc dulce-dulce ca mierea...”) şi nici cum îi povesteşti tu nu ştiu cărui prieten ce film mişto ai văzut aseară (”Mă, dacă-ţi zic, a fost bestial! Deci era unu’ care ieşise din puşcărie şi s-a întâlnit cu gagică-sa... Mamă, şi să vezi ce tare a fost la final, da’ nu-ţi zic, să te uiţi şi tu...”). Dacă, pe de altă parte, n-ai unde să ieşi din încăpere (ceea ce e un pic ciudat, ar însemna că tu când te duci la serviciu te teleportezi direct în birou), atunci măcar încearcă să nu urli la telefon ca să te audă toată clădirea, inclusiv portarul, dacă există, şi nici nu te întinde un secol la bârfă.
