Poveşti pentru copii sau scenarii de filme horror?

           Hai să recunoaştem, cele mai multe basme şi poveşti pentru copii parcă sunt desprinse din scenariile unor filme horror. Că e vorba de crime odioase sau de metode de tortură demne de Inchiziţia spaniolă, cele mai multe poveşti destinate copiilor sunt mai ceva ca seria Saw – nu e de mirare că rata violenţei juvenile e în continuă creştere! Să facem două categorii.

Poveşti româneşti. Adică Ion Creangă, Petre Ispirescu şi alţii asemenea. Nici nu ştiu cu ce să încep, îmi vin în minte atât de multe poveşti macabre, însă cea mai elocventă e probabil ”Capra cu trei iezi”, care e mai ceva ca ultimul thriller scos de Hollywood: coduri secrete (”Trei iezi, cucuieţi...”), lupul e undercover, crimă dublă, urmată de un scenariu demn de o minte bolnavă (capetele puse în geam şi pereţii mânjiţi cu sânge), tortură + crimă cu premeditare (lupul care arde în flăcări ca Anna Lesko, în timp ce capra îi spune cu un rânjet sadic: ”Las’ să te frigă...”). Mai e nevoie de vreun comentariu?

            Continuăm seria de poveşti nemuritoare cu ”Harap-Alb”. Asta e mai rezonabilă, dar până la un anumit punct. Lăsând la o parte că Spânul e în stare să bântuie visele oricărui copil, restul e cât de cât ok. Asta până ajungem la partea cu încercările lui Harap-Alb, care la un moment dat trebuie să ucidă cerbul cu pielea încrustată cu nestemate. Imaginea cu Harap-Alb aşteptând asfinţitul într-o groapă care se umple treptat cu sângele închegat al cerbului e cel puţin feerică.

Să încheiem partea asta într-o notă mai veselă. În ”Dănilă Prepeleac” avem demoni şi chiar pe Sarsailă însuşi. E drept că nu sunt atât de înfricoşători ca în orice film  cu exorcizări, însă nici nu sunt nişte personaje prea simpatice pentru un copil de câţiva ani. Oricât a încercat Creangă să dea poveştii o notă amuzantă (şi eu zic că a reuşit), realitatea e aceeaşi – tot de locuitori ai Iadului vorbim. Ah, şi mai avem un fel de sado-canibalo-masochism în ”Prâslea cel Voinic şi merele de aur”, când protagonistul hrăneşte zgripţuroaica (nu mă întrebaţi ce e exact, eu una o asociez cu imaginea unui pterodactil sau ceva de genul) cu bucăţi de carne din propria lui coapsă, pentru a o ajuta să-şi continue drumul. Nici aici nu mai comentez nimic.

Poveşti străine. Şi aici mă gândesc la Charles Perrault şi la fraţii Grimm. Dar mai întâi să începem cu “Scufiţa Roşie”, poveste folclorică greu de atribuit cuiva anume. Cum să trimiţi un copil singur prin pădure să ducă merinde bunicuţei? De ce nu te duci tu, ca adult şi părinte responsabil ce eşti? Mă rog, trecem de partea cu excursia până acolo şi ajungem la partea în care suspansul creşte exponenţial cu fiecare întrebare a Scufiţei vis-à-vis de mărimea ochilor, urechilor şi dinţilor bunicuţei. Şi după-aia aflăm că bunicuţa e de fapt lupul, care a mâncat-o pe bunicuţă şi care o mănâncă şi pe Scufiţă. Noroc că apare vânătorul care îi taie burta lupului, le scoate pe cele două victime, umple burta lupului cu pietre (el se îneacă până la urmă) şi trăiesc toţi fericiţi până la adânci bătrâneţi.

Charles Perrault, care a şi modificat versiunea originală a “Scufiţei Roşii” (adică l-a eliminat pe vânător din ecuaţie, ceea ce înseamnă că lupul e câştigător), scrie şi ”Barbă-Albastră”, care, după mine, e cea mai macabră poveste ever! Proaspetei soţii a numitului Barbă-Albastră i se interzice să intre în camera Ţ. Evident, ca în orice film de groază mai mult sau mai puţin prost, personajul face exact ce NU ar trebui să facă, adică intră în camera Ţ. Şi ce credeţi că descoperă? Că soţul ei era de fapt un criminal în serie care păstra cadavrele tuturor fostelor sale soţii atârnate de tavan, iar podeaua era plină de sânge. Genială imaginea pentru un copil!! De încheiere, “Hansel şi Gretel” a fraţilor Grimm... Copilaşii ăştia doi, conform mereu-prezentei mame vitrege, trebuie să dispară din peisaj, că la masă sunt prea multe guri. Bun, duşi în pădure, lăsaţi acolo, ei, mai isteţi, se descurcă într-un fel şi ajung la casa din turtă dulce a unei… Surpriză! Vrăjitoare care mânca copii (cacofonie, dar altă exprimare nu-mi vine la ora asta în minte), şi care îl pune pe Hansel la îngrăşat, iar pe Gretel la muncă (exploatarea minorilor pe faţă, zic!!). Şi de parcă pentru un copil n-ar fi suficientă ideea că ar putea din senin să apară din dulap o vrăjitoare care să-l mănânce dacă nu e cuminte, mai avem şi scena idilică în care Gretel reuşeşte să o închidă pe vrăjitoare în cuptorul aprins, ambii copii ascultând apoi urletele de groază ale acesteia. Foarte drăguţ!