Ne ghidăm, tot mai mult, după standarde greşite. În fuga noastră grăbită prin viaţă uităm esenţialul, ne uităm pe noi şi ceea ce este important de fapt.
În era tehnologiei am început să ne comportăm ca nişte roboţi riguros programaţi. Program bine stabilit, planuri fix ce cuprind date ale căsătoriei, naşterea copiilor, carieră.
Care este de fapt problema?
În primul rând, generalizăm tot ce ne înconjoară. Totul este bine pus la punct în mintea noastră avidă după succes. Un succes individual ce ne închistează şi ne compromite existenţa. Fuga după succes lasă răni adânci şi usturătoare vieţii noastre. La final rămâi cu expresia „Da... dar am fost un om de succes”. Şi viaţa ta cine o mai trăieşte?
Vrem tot mai mult, tot mai repede. Am uitat ce este răbdarea, zâmbetul sincer şi timpul petrecut în deplină libertate şi detaşare de orice.
În ce ne-am transformat?
Pe chipuri poţi citi doar stres, agitaţie, nervozitate. Parcă nici timpul nu mai are răbdare. Aleargă într-o fugă disperată. Mă întreb încotro...
Totul era mai simplu înainte, pe vremea părinţilor, bunicilor noştri. Pentru ei era important sa aibă o familie sănătoasă, unită şi frumoasă. O zi de duminică petrecută în sânul familiei, cu râsete de copii şi discuţii despre nimicuri importante. Acum pare doar un basm îndepărtat şi demult uitat.
Suntem conştienţi şi totuşi inconştienţi
Care este motivul pentru care facem asta deşi observăm că ceva nu este în regulă, că satisfacţia întârzie să apară? Am devenit mai avizi, mai reci, mai detaşaţi de umanitate?
Unde sunt copii zburdalnici dintre blocuri, unde s-au ascuns râsetele cristaline ale noii generaţii?
Răspunsul este unul simplu şi crud. Le-am ucis copilăria. I-am ascuns între patru pereţi, lipiţi de gadget-uri care îi păcălesc. Nu le mai oferim timp şi afectiune, le oferim jucării sofisticate.
Nu avem timp să le permitem să fie copii. Îi maturizăm înainte de vreme. Şi vor creşte, vor urma exemplul părinţilor în fuga contra timpului.
Ne ghidăm după standarde greşite. Vrem maşini mai rapide, case mai mari, joburi mai bune, şi lista poate continua la nesfârşit. Vrem, vrem, vrem, şi uităm să ne bucurăm de o zi cu soare, de o zi alături de perosane dragi.
Din păcate...
Punem preţ pe obiecte, nu pe calitatea persoanelor din jur. Punem preţ pe lucruri materiale şi nu pe cele sufleteşti.
La sfârşitul zilei, când pui capul pe pernă, ai de ce să zâmbeşti? Să zâmbeşti cu adevărat, cu sufletul?
Daca nu, este o altă zi irecuperabilă, pierdută în zadar.Oare se merită ?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Părerea ta contează !